Răspunsuri duhovniceşti: Odihna Domnului

Preacucernice părinte Ioan Drăguşin, am vorbit ieri despre cinstirea duminicii, ca zi a lui Dumnezeu, dar cum era privit sabatul (ziua Domnului) în perspectiva Legii Vechiului Testament?

Termenul de sabat este folosit pentru prima dată în Sfânta Scriptură atunci când se relatează despre şederea poporului evreu în pustie: "Iar Moise le-a zis: Iată ce a zis Domnul: Mâine este odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului, ce trebuie copt, coaceţi, ce trebuie fiert, fierbeţi astăzi şi ce va rămâne, păstraţi pe a doua zi" (Ieş. 16, 23). De asemenea, tot Scriptura ne arată că ziua de serbare a Paştelui evreiesc era de regulă sâmbăta, ca o rememorare a scoaterii poporului sfânt din robia egipteană, aşa cum se arată prin cuvintele lui Moise: "Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ înalt şi de aceea ţi-a poruncit să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie" (Deut. 5, 14).

Prin urmare, ziua a şaptea, sau sabatul, este la evrei prin excelenţă o zi a odihnei. Răgazul acesta pe care Dumnezeu îl impune ca lege prin profetul Său, Moise, era menit să aducă purificarea fizică şi spirituală a întregului cosmos, aşa cum subliniază Leviticul: "Grăit-a Domnul cu Moise pe muntele Sinai şi a zis: "Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune: după ce veţi intra în pământul pe care îl voi da vouă, să se odihnească pământul; să fie odihnă în cinstea Domnului. Şase ani să semeni ogorul tău, şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor, iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pământului, odihna Domnului; ogorul să nu-l semeni şi via să nu o tai în anul acela. Ceea ce va creşte de sine pe ogorul tău să nu seceri şi strugurii de pe viţele tale netăiate să nu-i culegi, ca să fie acest an odihnă pentru pământ"" (Lev. 25, 1-5).

Prin această poruncă, Dumnezeu impune cinstirea zilei de odihnă care a fost instituită de îndată după finalizarea creaţiei. Respectarea ei nu însemna numai o reţinere de la lucrările fizice, ci era şi un repaus spiritual, un prilej de examinare a vieţii, de aducere aminte de actul creaţiei, de robia egipteană şi de toate binefacerile primite de la Dumnezeu: "Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi; în ele fă-ţi toate treburile, dar ziua a şaptea este odihna Domnului, Dumnezeului tău, în ea să nu faci nici o muncă, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul ce poposeşte la tine, fiindcă în aceste zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt întrânsele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o" (Deut. 5, 15). Astfel, în ziua a şaptea a săptămânii evreul nu mai este reţinut de nimic în dialogul său cu Dumnezeu şi în procesul personal de reevaluare interioară. După şase zile de muncă, sabatul oferă posibilitatea de a lua parte la odihna sfântă. Omul răpus de condiţia sa de muncitor descoperă un suflu nou, un supliment provizoriu care-i permite să-şi continue drumul pe urmele Stăpânului său. În felul acesta, realitatea odihnei fizice contribuie deplin la necesitatea odihnei spirituale.