Răspunsuri duhovniceşti: „Păcatele cele mai mari sunt cele care ne stăpânesc“

Părinte, de ce fumatul şi alte patimi ajunse în ziua de azi "obişnuite" sunt condamnate cu tărie de Biserică?

Orice patimă înseamnă un păcat "cronicizat" şi care nu numai că apasă asupra sufletului nostru, dar, practic, se interpune între noi şi Dumnezeu, ne desparte de Dumnezeu. Şi acest lucru, cu atât mai mult cu cât suntem conştienţi de patima care ne apasă, şi nu suntem dispuşi a renunţa la ea. Cam în această situaţie se află şi cei care fumează şi, potrivit statisticilor, este vorba, în ţara noastră, de aproape jumătate din populaţie. Fumatul, ca şi băutura în exces sau drogurile, este un obicei care afectează sănătatea noastră şi a celor din jur, scurtând şi deteriorând viaţa, câtă ne este ea dată de Domnul. În Vechiul Testament, Dumnezeu se prezină pe sine ca Existenţa prin excelenţă ("Eu sunt Cel ce sunt" Ieş. 3, 14), adică existenţa prin sine, iar în Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu Întrupat se prezintă ca fiind "Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14, 6).

Aşadar, cei care îşi distrug viaţa sau se împotrivesc vieţii prin aceste patimi nu pot fi în comuniune cu Dumnezeu, Cel ce dă viaţa şi o întreţine. Biserica invocă la începutul oricărei slujbe rugăciunea "Împărate Ceresc", unde Duhul Sfânt este numit "Dătătorul de viaţă". Într-adevăr, Domnul ne dăruieşte viaţa şi ne invită ca prin conlucrarea noastră şi comuniunea cu El să o prelungim în veşnicie. Lupta cu aceste patimi este însă una extrem de dură şi, pe lângă o credinţă puternică, se cere şi o voinţă de fier. Obişnuinţa contemporanilor noştri cu aceste patimi are legătură însă cu "duhul" acestei lumi, despre care Sfântul Ioan Teologul afirmă că zace "sub puterea celui rău" (I In. 5, 19). Bulversată de păcat, lumea în care trăim şi-a pierdut în bună măsură valorile şi reperele şi tinde către o relativizare a tuturor lucrurilor. Dar relativizarea în viaţa morală este extrem de păguboasă. Mulţi fumători cred că o astfel de patimă este un amănunt nesemnificativ în raportarea lor la Dumnezeu şi la semeni şi, din păcate, se consideră chiar foarte credincioşi. De aceea, Biserica condamnă aceste păcate, atrăgând atenţia asupra faptului că o mică pietricică, care nu este pusă la locul potrivit, poate surpa întregul zid! Nu există păcate mai mici sau păcate acceptabile, ci păcatele cele mai mari pentru fiecare dintre noi sunt cele care ne stăpânesc. Iată de ce Biserica condamnă aceste păcate, însă iubeşte pe păcătoşi, se roagă pentru ei şi îi cheamă permanent la pocăinţă. (Cristian Constantin Bostan)