Răspunsuri duhovniceşti: Pedagogia Sfintelor Evanghelii

Preacucernice părinte Ioan Ioanicescu, am intrat în Postul Crăciunului, perioadă în care ar trebui să aplecăm şi asupra textului Sfintei Scripturi. Care ar fi, pe scurt, cele mai importante principii pedagogice întâlnite în Cartea Sfântă?

Problema creşterii şi răspândirii credinţei constituie o preocupare de primă importanţă pentru orice organism religios. Creştinismul - religia Evangheliei lui Hristos - conţine şi el, în corpul lui, nu numai un summum de elemente doctrinare, de norme şi valori, ci şi o strategie pedagogică de explicitare şi de propovăduire a acestora.

Unde se naşte credinţa, se impune şi preocuparea de răspândire a ei. Sfânta Scriptură, dincolo de normativitatea ei revelată, face referire şi la felul cum trebuie să fie profilată în lume, prin prefigurarea unor căi de convertire a acestor valori în comportamentul şi viaţa oamenilor. Modelul întrupat de Mântuitorul Iisus Hristos nu numai că este prezentat, ci se şi explică pe Sine pentru a fi cu uşurinţă urmat şi înţeles. Acest aspect ţine de o pedagogie fină, ce se insinuează simultan cu profilul de umanitate sugerat. O lectură atentă a Sfintelor Evanghelii din perspectiva strategiei didactice ne face să descoperim că avem de-a face cu un corpus pedagogic sui-generis, ce îşi demonstrează întâietatea printre demersurile de asumare a educaţiei şi formării care au urmat în istorie.

Temele, strategiile, acţiunile educative teoretizate în marile tratate de pedagogie, au fost prefaţate magistral în Noul Testament. Ele au fost preluate şi difuzate (chiar dacă nu s-a recunoscut totdeauna acest lucru) şi de marile tratate pedagogice, de marii laici. Să ne amintim, în acest context, de părintele pedagogiei moderne, Jan Comenius, el însuşi teolog, care a re-configurat principiile "creşterii" creştine la nivelul unor strategii concrete de instruire şi formare a copiilor.

Este, aşadar, această pedagogie biblică zidită după principiul universal al valabilităţii învăţăturii hristice?

Da. Cu siguranţă. Există o lucrare celebră în teologia patristică, denumită "Pedagogul", în care Mântuitorul Hristos este Marele Pedagog pe drumul călăuzitor spre mântuire al tuturor neamurilor. În acest context, aş vrea să subliniez câteva aspecte legate de pedagogia Sfintelor Evanghelii. Mai întâi, avem de-a face cu o pedagogie implicită, "primitoare", "blândă", pe măsura omului şi a umanităţii. Nu e vorba de un reţetar, de o impunere rituoasă, inflexibilă, tiranică. Urmarea regulilor nu ţine de o stringentă direcţie, ci de una sugerată, liber consimţită. Înţelegerea şi bunătatea sunt cheile ridicării condiţiei umane. "Eu sunt uşa, de va intra cineva prin Mine, se va mântui!" "Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale mele şi ele mă cunosc pe Mine", zice Mântuitorul. Iar într-un pasaj din Apocalipsă, îngăduinţa primitoare este şi mai puternic evocată: "Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine".

În al doilea rând, este asumată şi valorificată slăbiciunea şi precaritatea umană. Este pusă la treabă o pedagogie a îndreptării şi înălţării omului din starea de păcat, până la starea de har. Prin urmare, nu avem de-a face cu o pedagogie a imperativelor ultimative, ci cu una a înţelegerii şi a pogorămintelor de tot felul. Îndrumătorul este anume construit pentru cei care au nevoie de îndrumare: "Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, zice Iisus, ci cei bolnavi", dar "mergând, învăţaţi ce înseamnă: milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă".