Răspunsuri duhovniceşti: Pocăinţa, moartea greşelilor şi naşterea faptelor bune

Părinte, care este adevărata pocăinţă, în sensul creştin cel mai profund?

Potrivit învăţăturii creştine ortodoxe, pocăinţa constă într-o durere a inimii omului care a săvârşit păcate, în mărturisirea lor înaintea duhovnicilor, cu gândul şi făgăduinţa hotărâtă de a-şi îndrepta viaţa în viitor. Pocăinţa înseamnă întoarcerea cu încredere la casa părintească. Înseamnă prefacerea sufletului în întregime, înnoirea vieţii lăuntrice în Duhul lui Hristos, acea naştere din nou a omului credincios de care vorbea Mântuitorul lui Nicodim. Să ne aducem aminte de Apostolul Pavel, care din prigonitor al Bisericii Domnului s-a transformat în cel mai mare apărător şi propovăduitor al Evangheliei.

Adevărata pocăinţă cere o căinţă adâncă şi sinceră pentru păcatele săvârşite, dar şi hotărârea voinţei de a nu mai săvârşi răul. Părerea de rău pentru păcat ne arată chipul acelei femei desfrânate care, pocăindu-se, cu lacrimi a spălat picioarele Mântuitorului şi cu părul capului său le-a şters. Nu vom uita să pomenim pe Cuvioasa Maria Egipteanca, pe care ieri am prăznuit-o, şi pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de trei ori de Învăţătorul. Dar când şi-a dat seama de ticăloşia şi laşitatea de care s-a făcut vinovat, a plâns cu amar toată viaţa.

De ce trebuie ca pocăinţa să fie însoţită de fapte bune?

Întrucât aceasta nu se face cu vorbe, ci cu fapte. Ea se simte până în adâncul firii sufleteşti, unde se naşte părerea de rău pentru greşelile săvârşite cu voie şi fără de voie, ştiute şi neştiute. Părerea aceasta de rău o spunem numai lui Dumnezeu în rugăciune şi duhovnicului. Nu e destul însă numai atât. Trebuie să ne hotărâm, cu hotărâre de fier, ca în viitor să nu mai avem nici o legătură cu păcatul săvârşit şi să facem numai ceea ce porunceşte Dumnezeu. Pocăinţa este scara către cer, este cheia cu care se descuie cerul pe care

l-am încuiat cu păcatul, este moartea pentru greşeli şi naşterea pentru faptele bune.

Luând ca reper cuvintele Mântuitorului Hristos: "Pocăiţi­vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Mt. 4, 17), putem spune că cel mai mare dar al căinţei este faptul că aceasta implică o schimbare totală a sufletului omenesc, a modului de gândire, de simţire şi de acţiune, adică o schimbare a omului vechi în cel nou, a păcătosului într-un om virtuos. Tot un avantaj al pocăinţei este şi faptul că numai schimbarea radicală a fiinţei umane va face capabilă omenirea să înţeleagă adevărurile propovăduite de El; numai o pocăinţă sinceră poate ajuta pe om să pătrundă în tainele pline de lumină mai presus de minte ale cuvântului divin.

Căinţa, metanoia, duce la o transformare profundă.

Da, o schimbare radicală a convingerilor şi deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârşirii lui, şi un nou început de viaţă, un nou câmp de lucru în har şi adevăr. Pocăinţa este o poartă mare, prin care sunt invitaţi să intre în viaţa sfinţeniei toţi păcătoşii pământului. Dacă au iubit păcatul, în starea de pocăinţă trebuie să-l urască cu toată puterea. De aceea, pocăinţa nu poate fi redusă numai la un act formal. Ea presupune o continuă transformare lăuntrică, sub atenta supraveghere a duhovnicului.

În acest sens, părintele profesor Mihail Bulacu, cel mai prolific autor de studii catehetice româneşti, ne oferă o veritabilă lecţie de căinţă privind greşelile pe care le săvârşim, precum şi dorinţa de a ne îndrepta, dragostea de a reveni iarăşi lângă Dumnezeu prin ascultarea cuvântului Său, mărturisirea greşelilor noastre şi deplina iertare din partea lui Dumnezeu, care este cel mai bun Părinte al lumii, cel mai iertător şi cel mai iubitor. Pentru a pune în valoare bunătatea părintească a lui Dumnezeu, autorul subliniază că este foarte important să ne trezim fiecare din starea sufletească tristă în care ne aflăm şi să ne apropiem de Dumnezeu: "Dar pentru aceasta trebuie căinţă sinceră şi adâncă de tot ce am greşit, hotărâre de a nu mai greşi şi deplină apropiere de Dumnezeu în gând, cuvânt şi în faptă pentru ca viaţa noastră să fie o viaţă nouă, o viaţă creştină, o viaţă în care să se vadă cu adevărat primăvara sufletească". (Daniela Ciobanu)