Răspunsuri duhovniceşti: „Preotul este rodul credincioşilor“

Preacucernice părinte Laurenţiu Milotoiu, adevărata biserică este grupul de oameni animaţi de iubire pentru Hristos şi pentru aproapele. Cum explicaţi aceasta?

"Cei ce intră în biserica aceasta" sunt cei ce se alătură familiei pe care comunitatea noastră a constituit-o în jurul lui Hristos acolo. Vorbim despre "biserica universală din locul acesta", în cazul nostru oraşul Săcele. Nu ne gândim la biserica de zid, ci la trupul tainic al lui Hristos, alcătuit din pietrele vii care suntem noi, cu bune şi rele, dar curăţiţi prin credinţa în El şi prin pocăinţă. Hristos Domnul este cel ce înfăţişează biserica "curată, fără prihană" şi noi asimilăm permanent pe cei ce-şi caută mântuirea.

Când poate fi imperfectă iubirea faţă de aproapele?

Când este o iubire interesată, o iubire viciată de iubirea pătimaşă de sine. Iubirea care se poate explicita cu "pentru că" pleacă din cap (din raţiune), din interesul nostru de a ne constitui un cadru în care să ne împlinim nişte nevoi, unele legitime, dar unele egoiste. Acest gen de "iubire" nu este o iubire autentică, duhovnicească, dar este singura iubire pe care o ştim şi de la ea trebuie să plecăm. Această iubire de care suntem în stare constituie iubirea pe care trebuie să o prefacem cu harul lui Hristos în adevărată iubire. Drumul este unul frumos, pentru că împreună cu noi pe cale avem tovarăş pe Hristos. Acest drum se începe cu deprinderi elementare de credinţă, cum sunt părăsirea păcatului, pocăinţă, rugăciune, ascultare de Biserică, de duhovnic, şi sfârşeşte prin bucuria şi uimirea pe care ne-o pricinuieşte părtăşia cu taina celui de lângă noi, în care vedem chipul lui Dumnezeu ipostaziat în altă persoană.

Cum trebuie să fie relaţia dintre preot şi credincioşi? Descrieţi-o, vă rog, prin prisma activităţii sfinţiei voastre.

Am spus de multe ori, ca şi părintele arhimandrit Teofil de la Sâmbăta, că eu sunt rodul prietenilor mei şi mă rog şi acţionez ca să fiu aşa cum îşi închipuie ei că sunt. A fost şi este o colaborare între noi în sensul în care am căutat să ne rotunjim viaţa de credinţă. Fiecare a venit cu propuneri de obiceiuri evlavioase culese din vetre de rugăciune cu tradiţii mai vechi decât ale noastre şi eu, împreună cu ei, am încercat să le altoim în viaţa bisericii noastre. Am ascultat ce are Dumnezeu să-mi spună prin ei şi continui să o fac în speranţa de a lăsa copiilor noştri o predanie vie şi coerentă (de care eu n-am avut parte) pentru a-i scuti de multe rătăciri şi irosiri.

Prezenţa la slujbe întăreşte relaţiile între cei din biserică?

Cred că sunt neglijate canoanele sfinţilor şi în general bogăţia gândirii liturgice a Bisericii prin numeroasele ajustări pe care graba veacului acestuia ne îndeamnă să le facem. Astfel, rugăciunea devine monotonă, fără surpriza suprapunerii întotdeauna înnoitoare a ciclului liturgic fix cu cel mobil. De aici, noi ne-am hrănit săvârşind o asceză a trupului şi a minţii după predania Bisericii spre folosul nostru vremelnic şi sperăm şi veşnic.