Răspunsuri duhovniceşti: Puterea cuvintelor lui Hristos

Părinte, cum putem să facem vii cuvintele Evangheliei lui Hristos?

Există o poveste despre Mahatma Ghandi şi un preot catolic, în care liderul indian spunea că Evanghelia este minunată, însă creştinii nu o pun în practică. Cei doi trebuiau să treacă printr-un cartier cu oameni răufăcători. Ghandi a folosit stilul său nonviolent şi, pentru a-i arăta puterea Evangheliei, a trecut printre acei oameni. Chiar dacă el nu a fost creştin, punând în practică Evanghelia, aceasta a dat roade. Oamenii aceia răi au rămas blocaţi, nu au avut nici o reacţie, iar Ghandi a trecut fără să fie violentat în vreun fel. Acest lucru ne arată cât de vii sunt cuvintele Evangheliei lui Hristos şi cât de aplicabile la viaţa de zi cu zi.

Noi, creştinii, nu trăim întotdeauna cuvântul Evangheliei, vorbim despre teologie, scriem tratate morale, dogmatice, dar la partea practică a Evangheliei ne poticnim. Prin punerea în practică a cuvintelor Domnului noi ne educăm conştiinţa şi în acest mod evităm împărţirea inimii, un lucru grav. Este nevoie să fim mai "dintr-o bucată", prea ne lăsăm duşi de val, şi cred că este nevoie de îndrăzneala de care ne spunea Domnul Hristos: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea".

În ce măsură preotul reuşeşte să atingă, să sensibilizeze inima celor cu care intră în contact?

În Scriptură se arată că Mântuitorul le vorbea oamenilor ca "unul care avea putere", şi nu precum cărturarii şi fariseii. Oamenii au nevoie de cuvânt care să-i mângâie; să spunem celor care cer un cuvânt de îmbărbătare sau chiar de mustrare; astfel noi devenim indicatoare pentru sufletele oamenilor. Şi nu trebuie să ne erijăm în altceva, ci să fim aşa cum suntem, să fim sinceri cu ceilalţi. Am observat la mulţi preoţi această măcinare interioară că nu sunt suficient de pregătiţi pentru a răspunde cerinţelor Evangheliei Domnului Hristos - ca în război, când nu mai sunt soldaţi, se iau oameni şi de la infirmierie. Totuşi, să îndrăznim, iar dacă Dumnezeu ne-a chemat până aici, înseamnă că El are o lucrare cu fiecare dintre noi.

Am avut întâlniri cu o gamă diversă de oameni şi m-am întrebat ce treabă am eu cu aceste persoane. Cred că este important ca atunci când vine cineva la tine cu o problemă, să te pui în locul lui, să devii copătimitor cu el. Sunt oameni care au probleme mari, cu decese în familie, divorţuri, şi dacă tu nu ai experienţa suferinţei nu îi poţi mângâia. Îţi trebuie o putere lăuntrică mare, pentru a nu spune cuvinte goale. Cuvintele dobândesc putere când cel care le rosteşte are în spate şi un praxis, când teoria devine lucrătoare prin practicarea cuvintelor mântuitoare ale Scripturii.

Dacă ne lăsăm pătrunşi fără frică de toate cele ale lumii, avându-L pe Hristos în inimă, vom reuşi să sensibilizăm pe cei care ne caută. Nu mai avem timp să ne punem problema cum ar fi dacă…, de multe ori ne facem cruce şi spunem: "Doamne miluieşte!, bine că a trecut şi că nu sunt precum aceştia". Nu este un lucru creştinesc, nu este cruce, nu este suferinţă. Cred că mulţi preoţi trec prin aceasta în scaunul spovedaniei, însă e nevoie de curaj şi credinţă pentru a putea duce crucea. Poţi să cauţi să te degrevezi de astfel de situaţii, chiar dacă eşti acolo, spui rugăciunea, respecţi tipicul, dar la inimă nu simţi nimic. Trebuie să lupţi să fii viu tot timpul. Omul care vine în scaunul de spovedanie e important să simtă că stă cu cineva de vorbă, şi nu vorbeşte la un perete.