Răspunsuri duhovniceşti: Revolta din partea celui suferind nu duce nicăieri

Preacucernice părinte Ionel Durlea, în Evanghelia duminicii trecute, Sfinţii Apostoli, referindu-se la orbul din naştere, afirmă că boala lui s-ar datora păcatelor părinţilor. La ce s-au referit aceştia?

Din întrebarea ucenicilor înţelegem că era la iudei credinţa că păcatele părinţilor se răsfrâng asupra urmaşilor lor. De altfel, în scriptura Vechiului Testament se spune lămurit: "Părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii" (Ieremia 31, 29). Acesta este şi motivul pentru care, atunci când îl întreabă pentru a doua oară pe cel orb din naştere cum s-a vindecat, fariseii îl admonestează zicând: "În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?" (vers. 34). Este un adevăr care se confirmă, pentru că vedem zilnic în jurul nostru multă neputinţă, multă suferinţă, de cele mai multe ori, nelămurite pentru ochii şi mintea noastră. Încercăm să înţelegem şi ne ducem cu gândul la păcatele omeneşti, căutând să desluşim ceva din tainele vieţii înaintaşilor noştri. Credem că dacă vom găsi cauza, vom înţelege rostul suferinţei. Să nu uităm însă că, în toată neputinţa creaţiei, îşi împlineşte rostul pedagogia divină: "Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu." (Iov 5, 17). Un scriitor binecredincios spunea, legat de suferinţă: "Pe Dumnezeu îl vedem mai uşor printre lacrimi". Mai uşor pentru că lacrimile spală tina de pe ochii minţii, mai uşor pentru că ne asemănăm suferinţei lui Dumnezeu pentru lume, mai uşor pentru că ne încercăm, în suferinţă, virtuţile alături de cei mulţi şi suferinzi. Nu este minune pe care s-o săvârşească Mântuitorul şi să nu vorbească de suferinţă. Să nu compătimească pe suferinzi, ori să nu evidenţieze o virtute sau alta a lor, arătând totodată şi cauzele născătoare de boală.

Cu ce diferă această minune făcută de Mântuitorul asupra orbului, faţă de celelalte vindecări?

Dacă altă dată Mântuitorul a spus numai cu cuvântul, S-a atins ori S-a lăsat atins şi cei bolnavi s-au vindecat, de data aceasta săvârşeşte în act doar "jumătate" din minune. A uns cu tină ochii orbului şi "l-a trimis să se spele" în scăldătoarea Siloamului. Chiar numele acestei scăldători - "care se tâlcuieşte trimis" (vers. 7), arată că Dumnezeu "trimite", îndeamnă pe om spre mântuire. Prin suferinţă şi boală încearcă să îndrepte Dumnezeu pe calea înţelegerii, a mântuirii. De aceea "trimite" asupra noastră, "până la o vreme", încercări şi neputinţe. Ţine de voinţa şi libertatea noastră să le primim cu răbdare şi să le căutăm înţelesul. Revolta din partea celui suferind nu duce nicăieri. Este adâncirea în orbire. Desconsiderarea din partea semenilor, a celui aflat în neputinţă, este şi ea adâncire în orbire.

Lămuritoare în acest sens este atitudinea celor ce l-au văzut vindecat pe cel orb din naştere. Deşi îl cunoşteau de mulţi ani, îl miluiseră, îl compătimiseră, acum, când vedea ca şi ei, parcă nu mai era el. Îndoiala, neputinţa de a crede, în ciuda evidenţei, i-a făcut pe aceştia orbi, căci ziceau: "nu este el, ci seamănă cu el" (vers. 9). Era totuşi o parte de adevăr în spusa lor. Prin dobândirea vederii, cel orb din naştere era altcineva. Vedea, dar într-un fel aparte, căci pentru el frumuseţea creaţiei era revelaţia supremă, momentul descoperirii totale a lui Dumnezeu prin zidirea Sa, adevăr pe care ceilalţi nu-l puteau desluşi la o asemenea intensitate sau poate chiar deloc. Înţelegea ceea ce alţii uitaseră de mult să mai înţeleagă, pe aceasta punându-şi amprenta şi înţelepciunea vârstei crescută în răbdarea ascultării. Căci ce altceva avea cel orb în loc de vedere, decât ascultarea! Îl auzea pe unul vorbind despre cer şi îşi imagina măreţia lui Dumnezeu, pe altul vorbind despre sine, pământ şi bogăţii, şi îşi închipuia despre toate, fără să le cunoască. Acum i se desluşise totul. Vedea concreteţea şi frumuseţea creaţiei, dar, în acelaşi timp, i se arăta şi neputinţa de a crede, boala creaţiei raţionale a lui Dumnezeu-omul.