Răspunsuri duhovniceşti: Rugăciunea, hrana sufletului

Părinte, ce trebuie să ştie creştinul despre rugăciune?

Rugăciunea nu trebuie concepută ca simplă gândire la Dumnezeu sau reprezentare raţională a unei realităţi metafizice, ci ca legătură adevărată, raport indestructibil între Dumnezeu, simţit ca prezenţă reală, şi cel ce se roagă. Se ştie că în lumea spirituală, supranaturală, nu se poate pătrunde pe cale raţională, dar sufletul credinciosului tinde neîncetat spre această împlinire ontologică, la realizarea căreia rolul principal îl deţine rugăciunea, fiind vârful corului virtuţilor, potrivit expresiei Sfântului Grigorie de Nyssa.

Cu cheia rugăciunii deschidem şi dobândim tot ce este de folos pentru viaţa noastră sufletească şi trupească. Infinite sunt chipurile prin care Tatăl ceresc ascultă glasurile copiilor Săi care strigă către Dânsul. Sfânta Scriptură e plină de la un capăt la altul de faptele cele mari, de efectele rugăciunii: vindecări minunate de boli, scăpări din situaţii apăsătoare, schimbări neaşteptate în desfăşurarea întâmplărilor.

Rugăciunea este reculegerea sufletului, înălţarea noastră spirituală către Dumnezeu. Ea este aceea care îl face pe om să nu fie sceptic, să nu se îndoiască de sine şi de tot ce-l înconjoară, să nu critice pe nimeni cu rost sau fără rost, ci să-şi iubească aproapele şi să creadă în Dumnezeu.

Nu este suficient doar să ne rugăm, ci trebuie să şi ştim să ne rugăm, deoarece rugăciunea trebuie făcută cu umilinţă pentru a fi ascultată de Dumnezeu. Dacă am şti să ne rugăm cu adevărat, viaţa noastră s-ar schimba într-o singură zi. Mai mult sau mai puţin, toţi ne rugăm, dar trebuie să ştim că esenţa rugăciunii este să te simţi aproape de Dumnezeu, să-L simţi pe El prezent în tine. În rugăciune noi urcăm spre Dumnezeu, iar Dumnezeu coboară spre noi. Până n-ai simţit aceasta, rugăciunea este doar o repetare de cuvinte.

Care este starea sufletească a celui ce se roagă?

Părintele Sofian ne atrage atenţia asupra cuvintelor Sfântului Apostol Pavel "rugaţi-vă neîncetat", cuvinte care n-au fost spuse numai pentru contemporanii săi, ci pentru toţi oamenii de pretutindeni, întrucât a ne ruga neîncetat înseamnă a ţine legătura permanentă cu Dumnezeu, Izvorul vieţii noastre. Folosind definiţia rugăciunii din Filocalie, unde se arată că aceasta este vorbirea minţii cu Dumnezeu, părintele accentuează importanţa stării sufleteşti a credinciosului atunci când se roagă. Astfel, trebuie să alungăm din gândul nostru orice grijă şi orice problemă, ne sfătuieşte părintele, oricât de importantă ar fi aceasta. Totodată, rugăciunea trebuie făcută cu evlavie şi inimă curată, cu stăruinţă. Să nu ne descurajăm atunci când nu ni se împlinesc rugăciunile, ci să stăruim, asemenea femeii păgâne care striga disperată în urma Mântuitorului ca să-i vindece fiica demonizată, asemenea lui Bartimeu pe care lumea îl silea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga şi mai tare, primind în cele din urmă tămăduirea de la Hristos.

De foarte multe ori, omului, datorită preocupărilor obositoare zilnice, lumea aceasta îi apare ca un imens palat pustiu, din care a plecat stăpânul - Dumnezeul viu al copilăriei sale, pe care L-a pierdut din pricina lipsei de legătură continuă cu El. Îl descoperă pe Dumnezeu numai în măsura în care Îl caută prin rugăciune. Din clipa în care şi-a întrerupt chemarea sa către El, din clipa în care lasă să se aşeze între el şi Dumnezeu, zidul opac al păcatelor, fără să îl dărâme continuu cu rugăciunea, el pierde din faţa inimii şi a cugetului icoana cu dimensiuni infinite a lui Dumnezeu.

Cel care nu se roagă nu are nici o putere în lupta cu ispitele vieţii, căzând foarte uşor în păcat. Este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul, pe când, cine se roagă din toată inima, pe lângă împlinirea cererii, dobândeşte o pace lăuntrică, pe care nu ne-o poate da lumea - acea pace făgăduită de Mântuitorul - şi siguranţa că nu suntem singuri printre oameni, ci cu noi este Dumnezeul părinţilor noştri, Care ne ocroteşte şi ne apără.