Răspunsuri duhovniceşti: Rugăciunea şi milostenia pentru cei adormiţi

Preacucernice Părinte Gheorghe Pârva, de ce ne rugăm pentru cei adormiţi?

Rugăciunile pentru cei adormiţi s-au practicat încă din perioada Sfinţilor Apostoli. Există dovezi scrise care descriu detaliat modul cum creştinii, deşi prigoniţi, se adunau la mormintele martirilor în data trecerii acestora la Domnul, pentru a săvârşi Sfânta Jertfă. Astfel, despre această practică apologetul creştin Tertulian a scris: "Noi facem rugăciuni pentru cei morţi în fiecare an, la ziua morţii lor. ... Văduva cucernică se roagă pentru sufletul soţului adormit şi îi cere între altele mângâiere. ... Ea aduce, de asemenea, daruri pentru el în ziua morţii sale, în fiecare an". Aceeaşi practică este menţionată şi de Sfântul Chiril al Ierusalimului: "Noi ne rugăm pentru Sfinţii Părinţi, pentru episcopii adormiţi şi, în general, pentru toţi cei mutaţi înainte de noi, crezând că este mult folos sufletului pentru care se face rugăciunea, când stă înainte Jertfa cea sfântă şi înfricoşată".

Sfântul Ioan Gură de Aur detaliază sensul milosteniei şi al rugăciunilor făcute pentru cei adormiţi: "Cum şi în ce mod îi putem ajuta? Să ne rugăm pentru cei morţi, punând şi pe alţii să se roage şi dând milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să se facă pomenirea la Sfintele şi înfricoşătoarele Taine pentru cei mutaţi de la noi; au ştiut ei că mult folos vor avea, mult ajutor vor căpăta. Pentru că atunci întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu când clerul întreg se roagă, când înfricoşata Taină stă de faţă, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu rugându-L pentru ei?"

Rugăciunile şi milosteniile pe care le facem pentru fraţii noştri pot influenţa starea sufletului după moarte?

Fundamentul rugăciunilor pentru cei adormiţi se bazează pe porunca iubirii: "Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi" (In. 13, 34), iar Sfântul Apostol Iacov spune: "Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iac. 5, 16). Prin urmare, comuniunea dintre noi şi apropiaţii noştri continuă şi după moarte, purtată fiind pe puntea iubirii în cea mai profundă şi intimă legătură. Nu suntem lipsiţi de nădejde, aşa cum îi consideră Sfântul Apostol Pavel pe aceia care nu cred în Înviere, ci, "după cum credem că Hristos a murit şi a înviat", tot aşa şi fraţii noştri continuă să existe în veşnicie. Învierea Mântuitorului Hristos este în acelaşi timp şi fundament istoric pentru cultul celor adormiţi, argument cu atât mai important pentru convingerea că viaţa trece dincolo de moarte. Învăţătura Bisericii noastre arată foarte clar că starea de osândă a celui adormit poate fi schimbată prin rugăciunile noastre înaintea judecăţii particulare. Acest aspect relevă foarte bine zbaterea celor vii pentru sufletele celor adormiţi. În concluzie, cel mai important aspect în grija noastră pentru sufletele celor trecuţi în lumea cea veşnică este rugăciunea şi milostenia, cele două aripi care ne ridică atât pe ei, cât şi pe noi la ceruri.

Până când ne putem ruga pentru adormiţi?

Conform învăţăturii Bisericii Ortodoxe, după săvârşirea din viaţă a omului, urmează două judecăţi: cea particulară şi cea generală sau universală precedată de a doua venire a Mântuitorului Hristos. Astfel, rugăciunile celor vii pentru cei decedaţi spre a li se ameliora situaţia intervin după judecata particulară sau între judecata particulară şi cea universală.

Judecata particulară este provizorie. Ea se face deocamdată asupra sufletului decedatului, şi nu asupra sufletului şi trupului care se va efectua la judecata obştească. Se mai numeşte provizorie căci soarta unora dintre credincioşii pedepsiţi pentru pedeapsa iadului nu este definitivă, pentru că ea poate fi modificată în bine prin rugăciunile Bisericii şi ale noastre. Numai după judecata cea din urmă, universală, păcătoşii vor trece în munca veşnică a iadului.

Starea sufletelor după moarte şi după judecata particulară este o stare de fericire sau nefericire în deplină conştienţă. Viaţa conştientă de după moarte, însă, nu se mai poate schimba după voinţa omului. Adică, el nu-şi mai poate schimba caracterul, din bun să devină rău sau invers. Dincolo de mormânt, această schimbare nu mai este posibilă: "Legaţi-l de picioare şi de mâini şi-l aruncaţi în întunericul cel mai dinafară" (Mt. 22, 13). Deci sufletul nu mai este liber să aleagă o viaţă nouă. Situaţia celor morţi, destinaţi prin judecată chinurilor iadului, nu se mai poate modifica prin propria lor voinţă, ci numai prin rugăciunile celor vii, ale Bisericii.