Răspunsuri duhovniceşti: Să devenim binecuvântare pentru alţii!

Preacucernice părinte Ioan Ioanicescu, cum putem înţelege din punct de vedere bisericesc, şi nu numai, sensul cuvântului binecuvântare?

Termenul de "binecuvântare" are, într-adevăr, un conţinut foarte bogat şi o frecventă întrebuinţare în limbajul bisericesc, dar nu numai. Provine din traducerea românească a latinescului "benedictio", care la rându-i îl echivalează pe grecescul "evloghia", ambele avându-şi rădăcina într-un verb care înseamnă "a vorbi de bine", "a lăuda", "a cinsti", "a sărbători" etc. De reţinut însă că, la noi, la români, a fost asimilat şi slavonescul "blagoslovenie" din fondul monastic, formându-se termenul de binecuvântare, alcătuit, pe de o parte, din acelaşi adverb latinesc "bene" - bine, de care însă s-a legat substantivul "conventuma", devenit în româneşte "cuvânt" sau convenţie, pact, tratat etc. Acest lucru a făcut ca termenul să capete o încărcătură mai bogată, în sensul că a binecuvânta înseamnă nu numai a vorbi pe cineva de bine sau a-i spune ceva de bine, ci şi a face cu el o înţelegere nobilă, venită să onoreze ambele părţi. De aici, expresiile "a fi om de cuvânt", "a-ţi ţine cuvântul" etc. Teologic vorbind, cuvântul este nu numai mijloc de comunicare, ci şi o putere în sine, în sensul de raţiune divină şi mai ales putere a lui Dumnezeu. Prin puterea cuvântului a creat Dumnezeu lumea, prin puterea cuvântului a făcut Mântuitorul minuni. S-a ajuns astfel la accepţia că Dumnezeu este singurul Autor al binecuvântării. Sub acest aspect trebuie înţeleasă şi binecuvântarea manifestată sub chipul salutului, mai ales între monahi, în locul obişnuitelor bineţe. Primul spune: "Binecuvintează părinte" sau "Blagosloveşte părinte", iar celălalt răspunde: "Domnul să te binecuvinteze" sau pe scurt, "Domnul".

Cât de importantă este binecuvântarea părinţilor către copii?

Sub acest aspect trebuie să înţelegem binecuvântarea ca pe un exerciţiu de consimţământ, ca pe un acord de principiu pe care copilul trebuie să-l primească din partea părinţilor săi. În ceea ce mă priveşte, am văzut lumina zilei într-un ţinut de la poala muntelui unde relaţiile dintre copii şi părinţi se derulează după o tradiţie milenară. Simt şi acum semnul crucii cu care mama mă însemna, cu mâinile ei aspre, ori de câte ori plecam de acasă. Printre cei cu care am copilărit nu ştiu să fi auzit pe cineva zicând expresia "nu vreau", sau "nu-mi pasă" sau "lasă-mă-n pace!". În familia creştină a ţăranului român, Dumnezeu era mereu prezent. Toate frământările vieţii, multele poveri, puţinele bucurii, bolile, necazurile de tot felul erau mărturisite şi împărţite cu Dumnezeu. Era de neconceput ca vreun copil ajuns la maturitate să-şi deschidă calea în lume fără binecuvântarea părinţilor lui. Şi aceasta pentru că funcţiona pe atunci şi reversul binecuvântării, adică blestemul. În viziunea acelor vremuri, blestemul nu presupunea doar absenţa binecuvântării, ci invocarea răului pedepsitor asupra celui vinovat de nesupunere.

Aşadar, binecuvântarea făcea parte dintr-o lege a firii, dintr-un fond lăuntric care se revărsa pe tot restul vieţii asupra urmaşilor fiecărei case.

Credincioşii noştri ar trebui să reflecteze mai des asupra binefacerilor ce ar putea decurge din binecuvântarea în care s-ar putea regăsi omul cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Să redescoperim, aşadar, sensul adânc al acestui termen sacru, să reînvăţăm ce înseamnă a ne afla sub binecuvântarea lui Dumnezeu, devenind noi înşine o binecuvântare pentru alţii.