Răspunsuri duhovniceşti: Sfinţirea timpului

Preacucernice părinte Ioan Ioanicescu, de ce o mare parte din oameni se limitează doar la timpul lor biologic, neglijând timpul sacru?

Ei nu ştiu că timpul sacru şi timpul cosmic nu se exclud, ci, dimpotrivă, timpul cosmic se împlineşte în timpul sacru sau liturgic. Acelaşi Hristos stă atât în centrul timpului sacru, cât şi în centrul celui cosmic. Naşterea lui Hristos a marcat pentru totdeauna timpul cosmic, iar istoria se măsoară înainte şi înapoi de la această naştere.

Mulţi dintre oameni au pierdut simţul percepţiei timpului sacru, limitându-se doar la timpul cosmic. Au pierdut noţiunea de timp, ca dimensiune a vieţii Bisericii, noţiunea de timp ca dar al lui Dumnezeu din depozitul cel mare al eternităţii, dorindu-şi un timp în care să le permită să facă ce vor. Într-un astfel de timp, omul rămâne doar în sfera biologicului, rămâne un mare nefericit. În timpul marilor sărbători, lipsindu-le miezul de sacralitate, unor astfel de confraţi ai noştri le rămâne doar festivismul, tendinţa exagerată spre festivitate. Ceremonialul devine ceremonie. Hainele, cuvintele, gesturile şi obiectele nu mai lucrează în folosul relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Festivităţile ocolesc sublimul. Festivitatea consumă fără să regenereze.

Vorbiţi-ne puţin despre duhul sărbătorii în sine, despre binefacerile acestor clipe de reverie sufletească.

Aş începe prin a spune că m-am născut şi am crescut într-o zonă a ţării unde sărbătorile se ţineau cu sfinţenie, adică întâlnirea dintre sacru şi profan se împlinea în fiecare zi de sărbătoare, şi nu numai. Am în minte aşa-zisele "ingrediente" ale sărbătorii, subliniate cu stăruinţă de bătrânul preot al satului meu. El găsea şapte astfel de "ingrediente": miezul de sfinţenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul cumpănit, gestul cuviincios şi lucrul potrivit. În mediul sătesc de odihnă, primenirea nu însemna numai curăţire, ci şi regenerare, mai ales regenerare. Noi, oamenii, când ne ungem corpul cu substanţe bine mirositoare, nu putem spune că ne-am primenit. Putem spune că ne-am străduit să fim la nivelul epocii în care trăim. În mediul sătesc, curăţenia presupune recurgerea la mai multe simbolisme. Ţăranul nu face duş tot timpul ca noi, el se spală de câte ori trebuie şi aşa cum trebuie. De fapt, fiecare curăţă ceea ce consideră că este important să păstreze curat. Noi ne ocupăm de piele, de chipul cel din afară, săteanul sau creştinul adevărat, de suflet. El pregăteşte sărbătoarea strunindu-şi voia, având convingerea că numai cei care intră cu sufletul curat în sărbătoare ies cu el întărit. Numai atunci socot ei că sunt în timpul sacru. De la sărbătoare, omul trebuie să ştie să ia folos. Astfel, devenită un simplu ornament, sărbătoarea slăbeşte şi moare, devine weekend. Cât despre locul curat şi bun în care trebuie să se petreacă sărbătoarea, sensul adânc al tainei traiului omului în pace cu sine are menirea de a-l apropia de timpul sacru, de relaţia lui cu Dumnezeu.

Ce puteţi spune credincioşilor despre buna chivernisire a timpului lor?

Aş porni de la o rostire a străbunilor noştri, care spuneau că "e bine să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu". Şi atunci, dacă pe zi ce trece relaţia cu sacrul tinde să slăbească, să considerăm cu toţii măcar zilele de sărbătoare drept clipe de reverie sufletească, drept binecuvântate prilejuri de reînnodare a legăturilor cu lumea de dincolo. Să luăm aminte că în cadrul timpului liturgic noi putem deveni martori ai evenimentelor comemorate, devenim contemporani cu ele. Fiecare act divin din iconomia mântuirii a avut loc într-un anumit timp, dar el ni se oferă şi nouă şi devine continuu prezent în Sfintele Taine şi în misterul liturgic. Să avem în minte că sintagma "în vremea aceea" de la începutul fiecărei Evanghelii citite la slujba Sfintei Liturghii reprezintă şi pentru noi timpul sfinţit pe veşnicul prezent din dimensiunea liturgică a timpului. Există o rostire străbună ce vorbeşte de omul care sfinţeşte locul, dar există şi o replică patristică a locului care poate sfinţi omul.

Se cuvine dar să purtăm grijă de timp, aşa cum gospodarul harnic îşi îngrijeşte grădina. Să ne construim timpul în aşa fel ca să putem trăi în el. Pentru că în afara timpului este numai moarte. Într-o aşa-zisă "fericire" pe care o găsim în Pateric, ni se spune: "Fericiţi cei ce reuşesc să-şi sfinţească timpul, pentru că a lor este bucuria vieţii în veci!".