Răspunsuri duhovniceşti: Slujim pe Dumnezeu sau pe Mamona?

Părinte, cum putem ajunge la dragostea de Dumnezeu?

Sfânta Treime reprezintă dragostea desăvârşită şi chipul dragostei. De la acest chip al dragostei putem să delegăm şi dragostea creştină. Dragostea creştină izvorăşte din dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Creştinul trebuie să înveţe să iubească precum Dumnezeu ne iubeşte pe noi. Dragostea creştină ţinteşte întotdeauna spre veşnicie. Îl are pe Dumnezeu în centru şi cunoaşterea lui Dumnezeu ca scop, căci atunci când te strădui să cunoşti o persoană, începi să o iubeşti mai mult şi implicit să te apropii mai mult de ea.

Această dragoste este nepătimaşă şi poate fi aplicată tuturor oamenilor deopotrivă precum mirenilor, aşa şi monahilor, deci nu poate fi vreo diferenţă între monahi şi creştinii de rând, bărbaţi sau femei, copii, tineri sau bătrâni, toţi au acelaşi scop şi acelaşi model al dragostei. Trebuie să-i iubim pe semenii noştri aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe noi toţi.

În afară de dragostea creştină există şi dragostea pătimaşă, care se deosebeşte de dragostea pe care ne-o oferă Hristos prin aceea că ţinteşte spre îndulcirea de lucrurile pământeşti. Aceasta este marea deosebire, dragostea creştină este reprezentată de jertfă, iar dragostea pătimaşă este reprezentată de evitarea lui Dumnezeu şi a jertfei.

Dragostea pătimaşă izvorăşte din păcatul originar al protopărinţilor care s-au îndulcit de lucrurile lumeşti mai mult decât de dragostea pentru Dumnezeu. De aici a pornit păcatul dragostei pentru cele lumeşti, căci dragostea lumească nu ţinteşte spre cunoaşterea lui Dumnezeu, ci spre cele materiale, transformându-se adesea în patimă.

Cum putem să ne curăţim de dragostea pătimaşă şi să lucrăm pentru a creşte în noi dragostea creştină?

Este bine ca omul când are timp şi stare să cugete la propriile fapte, să se cerceteze pe sine şi să vadă ce predomină în sufletul lui. Dragostea creştină sau dragostea lumească? Pentru că aproape că nu există om care să scape de această sămânţă a dragostei pătimaşe, o dragoste cu care ne naştem, avem predispoziţie spre ea şi, odată cu trecerea timpului, trebuie să o direcţionăm spre Dumnezeu. Prin învăţăturile creştine, Biserica a încercat întotdeauna să micşoreze cât se poate de mult această aplecare spre cele pământeşti, pentru ca latura duhovnicească să domine în viaţa oamenilor.

Dragostea creştină se caracterizează prin jertfelnicie, iubirea aproapelui, iertare, îndelungă răbdare, bunătate, în timp ce dragostea lumească se caracterizează cel mai adesea prin egoism şi satisfacere temporară. De multe ori ne minţim singuri că dragostea noastră nu este una pătimaşă, dar cu toate astea, adesea, lucrurile nu se petrec la lumină. Iar acesta este primul semn că păcătuim. Conştiinţa ne arată greşeala pe care o facem, iar ruşinea ne face să ne ascundem. Dragostea pătimaşă este ruşinoasă, dar în dragostea creştină nu există nimic de care să ne fie ruşine, nimic pentru care să ne ascundem. Dragostea creştină poate fi continuată în veşnicie, iar cea lumească nu.

Am mai spus că până la sfârşitul vieţii foarte puţini reuşesc să evite îndulcirea de cele pământeşti, dar dacă ascultăm glasul lui Dumnezeu, glasul Bisericii, şi nu în ultimul rând glasul îngerului păzitor care vorbeşte prin cugetul fiecărui om, vom simţi o chemare spre îndreptarea noastră. Iar rugăciunea din cadrul Bisericii şi postul care este pus tocmai pentru a ne mai potoli patimile şi dorinţa de cele lumeşti sunt două instrumente puternice care ne ajută să luptăm cu noi înşine. Şi duhovnicul are un rol important aici, pentru că el prescrie pentru fiecare leacul potrivit, în cantităţile potrivite. Spovedania deasă, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, faptele de milostenie trupeşti şi sufleteşti fac să crească în noi dragostea de semeni.

Folosind cu grijă şi sub îndrumarea duhovnicului armele contra patimilor, cu siguranţă Dumnezeu ne va ajuta să biruim, iar la Judecată, în loc să ne ruşinăm, vom putea primi în sufletele noastre marea bucurie a răsplatei veşnice.