Răspunsuri duhovniceşti: Smerenia la locul de muncă

Părinte, cum trebuie să înţelegem virtutea smereniei?

Smerenia este acea calitate a unui creştin care îl fereşte să aibă pretenţii exagerate, este arta de a sta la locul tău, nu este o înjosire, ci o virtute care înalţă omul în faţa lui Dumnezeu şi este cel mai mare tezaur al mântuirii noastre. Hristos ne dă exemplul smereniei: "Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce" (Filip. 2, 7-8).

Smerenia reprezintă condiţia esenţială a lucrării harului divin la desăvârşirea vieţii duhovniceşti. Pentru acest motiv părinţii filocalici o consideră "mama tuturor virtuţilor". Sfântul Isaac Sirul arată necesitatea smereniei pentru mântuire în următoarele cuvinte: "Ajunge pentru mântuire întristarea minţii şi smerenia în loc de toată fapta cea bună trupească şi sufletească. Dacă am făcut metanii, nu m-am mântuit; dacă am privegheat nu m-am mântuit; dacă am ţinut fecioria nu m-am mântuit; dacă am făcut milostenie nu m-am mântuit; dacă am postit nu m-am mântuit; dar spune Duhul Sfânt prin gura psalmistului: "Smeritu-m-am şi m-am mântuit"". Pentru a dobândi smerenia este nevoie să cunoaştem întru smerenia inimii că nu putem să facem nimic fără Dumnezeu. Cele trei cuvinte la care se poate reduce smerenia sunt: "Iartă-mă", "Binecuvintează" şi "Roagă-te pentru mine".

Cum putem să fim smeriţi la locurile noastre de muncă, pentru că vedem că în această lume fiecare îşi caută egoist doar propriul interes şi nu îi pasă de cel de lângă el? Sau doar la biserică este nevoie să fim smeriţi?

Domnul Hristos ne spune: "Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima" (Mt. 11, 29). Smerenia ca şi slujire la locul de muncă sau la biserică urmează în modul cel mai desăvârşit smerenia lui Hristos şi devine o regulă de aur în atitudinile noastre faţă de semeni. Ieşind din egoismul propriei vieţi acordăm cinstirea cuvenită valorii persoanei semenului, după îndemnul Apostolului: "Nimic făcând cu ceartă sau cu mărire deşartă, ci cu smerenie socotind unul pe altul a fi mai de cinste decât el însuşi. Nu căutaţi fiecare ale sale, ci fiecare ale altora" (Filip. 2, 3-4). Această luare înainte cu cinstirea ca expresie a smereniei aduce totdeauna un duh de pace şi bună înţelegere între oameni, mai ales atunci când este vorba de iertarea semenului, atât în biserică, cât şi la locul de muncă. Pentru a reuşi să ne apropiem de smerenie trebuie să avem blândeţea pe care ne-o cere Hristos.

Dacă suntem smeriţi ne înjosim ca oameni, ne călcăm propria noastră demnitate şi personalitate în picioare?

Marea noastră demnitate este că Dumnezeu ne-a făcut dându-ne dreptul să-I vorbim în orice oră, în orice moment şi oriunde ne-am găsi prin rugăciune, dar cu smerenie. Orice om se crede mare când priveşte numai în jos, însă când omul se uită la Hristos vede cu adevărat cine este. Smerenia este un dar de la Dumnezeu, dar ca să-l primeşti trebuie să oferi ceva: umilinţa, care închipuie jertfirea omului cel vechi spre dobândirea omului cel nou. Smerenia este haina cea adevărată a omului celui nou. Părintele Stăniloae în comentariile sale patristice spunea că umilinţa de foarte multe ori anulează persoana, o transformă în obiect sau instrument, în slugă, pe când smerenia nu distruge persoana, ci o înalţă. Cu cât suntem mai smeriţi, cu atât îi facem loc lui Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră, renunţând la mândria smereniei sau la falsa smerenie care ne înjoseşte din toate punctele de vedere.