Răspunsuri duhovniceşti: „Suflete al meu, pentru ce dormi?“

Ce înseamnă trezirea sufletului şi cum se poate ea realiza? Sufletul omenesc poate ajunge în stare de adormire?

Aşa cum din punct de vedere biologic organismul uman în perioada de odihnă şi somn cunoaşte o încetinire a funcţiilor principale, aşa putem vorbi şi despre "somnul sufletului" care este cauzat de încetinirea activităţilor duhovniceşti.

Marii părinţi ai Bisericii au fost preocupaţi de prospectarea activităţii sufletului, care este partea cea mai preţioasă a persoanei umane şi care determină întreaga noastră activitate. Ei au observat că atunci când preocupările zilnice cele mai importante devin grijile lumeşti, sufletul începe să intre într-o stare de somnolenţă, adică de încetinire a funcţiilor sale principale. Pentru a evita acest fapt, slujbele bisericeşti din perioada Postului Mare accentuează necesitatea intensificării vieţii sufleteşti, care readuce sufletul pe locul dorit de Dumnezeu.

La mijlocul Canonului de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul se cântă un condac special care spune aşa: "Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi te vei tulbura. Deşteaptă-te, dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni şi toate le plineşte". Aceasta este o atenţionare a sufletului căruia i se aduce aminte de vremea judecăţii, dar şi o invitaţie de a lucra virtutea pentru a putea beneficia de mila lui Dumnezeu.

Fiecare om primeşte la creaţie un "cenzor" al sufletului, este vorba de conştiinţă, pe care părinţii bisericii o numesc glasul lui Dumnezeu în om. Cu ajutorul conştiinţei putem face alegerea cea bună atunci când suntem la răspântia unei hotărâri. Atunci omul se confruntă cu două îndemnuri: unul este gândul cel bun, venit de la îngerul păzitor, iar altul e gândul cel rău, şoapta diavolului. Dacă se foloseşte balanţa conştiinţei, atunci omul poate alege gândul cel bun, dacă nu, se poate înşela şi va pune în aplicare şoapta vrăjmaşului.

Foarte grav este atunci când glasul conştiinţei nu mai este auzit şi toate alegerile făcute împing pe om în moarte sufletească. Virtutea nu se mai lucrează, iar sufletul rămâne dezgolit de toată fapta cea bună. Moartea sufletului înainte de moartea trupului este cea mai grea stare duhovnicească prin care poate trece omul!