Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Răspunsuri duhovniceşti: Tezaurul din veşnicie

Răspunsuri duhovniceşti: Tezaurul din veşnicie

În materialul de ieri spuneaţi că „faptele bune reprezintă comoara sau tezaurul pe care fiecare îl trimite din vreme în Împărăţia Cerurilor.“ Cum putem înmulţi această comoară?

Nimic din ceea ce avem pe pământ nu va merge cu noi în ziua când vom pleca dincolo. Toate vor rămâne aici. Vor merge însă cu noi faptele bune pe care le-am săvârşit. Ce înseamnă faptele bune? În sens larg poate fi înţeleasă şi rugăciunea ca faptă bună. La fel şi postul. Dar faptele bune înseamnă deschiderea inimii noastre către omul de alături, către omul aflat în suferinţă, către omul singur, către omul pe care nu-l mai slujeşte şi iubeşte nimeni. În Evanghelia după Sfântul Matei, la capitolul 25 se vorbeşte despre importanţa acestor fapte în ziua cea mare a judecăţii: „Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.“ Oamenii de alături, „fraţii prea mici“ cum sunt numiţi în Evanghelie, ascund în ei totdeauna pe Mântuitorul Hristos, care suferă şi plânge împreună cu ei până la sfârşitul veacurilor. Orice faptă bună săvârşită faţă de astfel de oameni este de fapt comoara sau tezaurul la care ţinem noi şi pe care îl trimitem din vreme în ceruri.

Fără fapte bune, fără credinţă, fără har nu ne putem mântui. Dacă o persoană nu a făcut milostenie, nu şi-a deschis inima faţă de celălalt, nu se poate mântui. Oricât de multă credinţă ar avea, oricât de mult ar citi cuvintele Sfintei Scripturi, oricât de mult ar spune că le împlineşte, dacă nu îşi arată iubirea prin fapte, credinţa este nulă sau moartă (Iacov 2, 20). Pomul bun se cunoaşte după roade. „Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.“ (Mt. 7, 16-17).

Necesitatea faptelor bune se arată în primul rând în cuvintele Scripturii, dar şi din învăţăturile marilor părinţi ai Bisericii. Aceştia au pus în practică cuvântul Evangheliei în viaţa lor. Au fost mari filantropi, au făcut bine oamenilor aflaţi în nevoi. Permanent în istorie, dar şi în vremea noastră, au fost şi vor mai fi foarte mulţi oameni săraci. Asupra lor trebuie să se răsfrângă faptele noastre. În acest mod trimitem dincolo comoară pentru veşnicie.