Răspunsuri duhovniceşti: Trăirea lui Dumnezeu răstigneşte raţionalizarea

Părinte arhimandrit Ioachim Pârvulescu, de ce pare mai uşor să vorbeşti despre Dumnezeu decât să Îl trăieşti cu adevărat?

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că, deşi pare un lucru paradoxal, pe măsură ce vorbeşti mai mult despre Dumnezeu, cu atât te îndepărtezi mai mult de El. Dacă teologhiseşti sau filosofezi continuu, faci doar un exerciţiu pur raţional, "împarţi firul în patru" - cum se spune, atunci te poţi îndepărta de Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea aceasta. El vrea să Îl simţi în inimă. Trebuie să îl înţelegem şi raţional, dar nu trebuie să căutăm doar explicaţia raţională, să cădem în scolasticism. Unele persoane au o predispoziţie raţională, le place foarte mult să fie satisfăcute mental, raţional. Există o predispoziţie la unii pentru aşa ceva. Unii sunt mai simpli, le plac lucrurile mai simple. Dar omul duhovnicesc, chiar dacă are şi o predispoziţie spre raţiune, o face pentru a deosebi duhurile. Acesta este un lucru foarte important. Toţi avem înclinaţiile noastre. Fiinţa umană este foarte complexă. Privim în jurul nostru şi vedem că fiecare ne naşte în lumea aceasta cu bagajul, moştenirea genetică pe care o avem de la părinţii noştri. Unii avem foarte multe înclinaţii negative, spre rău, poate că alţii mai puţine, dar lupta este pentru fiecare foarte grea. Toţi avem o luptă de dus într-un fel sau altul. Depinde de noi să trăim în cunoştinţa adevărului şi să ne dăm seama care este calea pe care trebuie să mergi. Unii sunt foarte răi, alţii sunt foarte vicleni, alţii sunt hoţi, moştenesc gena aceasta de la părinţii care aveau şi ei aceste înclinaţii. Dacă omul moşteneşte această genă, are o predispoziţie pentru acel păcat. Trebuie să lupte mult mai mult decât altul care nu are această predispoziţie. De aceea, fiecare avem o luptă pe care nu o putem compara cu a celuilalt. Fiecare dintre noi este un unicat în universul acesta şi fiecare are propria luptă de dus. Avem repere pe sfinţi. Şi ei au avut înclinaţiile lor. Nu putem să-i copiem ad litteram, întru totul, pentru că fiecare avem un traseu al vieţii noastre aşa cum avem un cod genetic personal. În acelaşi mod este şi viaţa noastră duhovnicească, lupta noastră, complexitatea noastră, viaţa noastră lăuntrică şi exterioară, legătura noastră cu sfinţii şi simţirea lui Dumnezeu în noi.

Ce rol are plânsul duhovnicesc în cunoaşterea şi trăirea lui Dumnezeu?

Plânsul este de mai multe feluri. Plânsul duhovnicesc este atunci când îţi dai seama de păcatele tale. Vedeţi că erau unii sfinţi care nu aveau păcate foarte mari, dar atât de mult se căiau în sinea lor încât plângeau în hohote şi vărsau multe lacrimi. Acesta era un plâns binecuvântat. Alţii plâng din invidie sau chiar din răutate. Dar plânsul adevărat duhovnicesc este mare. Acestea sunt stări pe care de puţine ori le avem în viaţă. Plânsul duhovnicesc este foarte rar, la fel cum şi starea de rugăciune adevărată o simţim de puţine ori în viaţă. Te rogi un minut sau două şi simţi apoi starea aceea timp îndelungat, dar pot trece luni sau ani şi să nu mai simţi această stare de rugăciune adevărată. Fiecare clipă este unicat în viaţa omului, iar aceste lucruri sunt mari. Plânsul duhovnicesc este mare înaintea lui Dumnezeu pentru că plângi pentru păcate, dar un mare har te copleşeşte, o mare mângâiere. Cu cât plângi mai mult, cu atât te mângâie mai mult duhovniceşte starea aceasta. Numai cel care o experimentează simte şi trăieşte această stare a plânsului duhovnicesc.