Răspunsuri duhovniceşti: Unde găsim adevărata fericire

Părinte, poate fi fericit omul în această lume?

"Nu este scopul omului pe pământ să fie fericit". Acest cuvânt al părintelui Epifanie Teodopulos atunci când l-am citit prima oară a fost ca un duş rece, ca o palmă dată unui om leşinat.

Într-adevăr, mi-am spus, nefericirea este pretutindeni în viaţa noastră actuală, în lumea noastră. Ca fost psiholog, înţeleg şi simt tensiunea psihică în care trăiesc majoritatea semenilor mei şi eu însumi de multe ori. Toate aceste stări ne vin parcă mai mult şi mai intens nouă, celor ce trăim în acest secol XXI, secol al deznădejdii.

Ce soluţie putem avea noi sau ce atitudine existenţială, în faţa valurilor de calamităţi, dezastre, boli, crime, despre care aflăm în fiecare zi? Cum putem întrezări măcar ceva din Împărăţie trăind aici şi acum? Cum putem ghici chipul lui Dumnezeu în noi, uneori, şi în semeni de-ai noştri mutilaţi sufleteşte de suferinţă?

Aceste frământări m-au dus cu gândul la Dostoievski, care reflecta cu multă durere şi seriozitate asupra suferinţei nevinovaţilor, căutând el însuşi să-L desluşească pe Hristos prin bezna acestei lumi.

Mergând în această direcţie am întâlnit un gând al teologului rus Nikolai Berdiaev, care scria: "Explicaţia teribilelor catastrofe din viaţa oamenilor prin invocarea mâniei lui Dumnezeu este inadmisibilă. Este extrem de greu să justifici cum un Dumnezeu atotputernic şi absolut bun este prezent în rău, în ciumă, în holeră, în tortură, în ororile războaielor, în revoluţie şi contrarevoluţie. Înţelegerea lucrării providenţei lui Dumnezeu în această lume, a răului şi a suferinţei este probabil supralicitată. Mult mai corect gândeşte Kirkegaard, că Dumnezeu rămâne incognito în lume, în timp ce prinţul de-aici urmează propriile lui legi, legile lumii, şi nu legile divine. Replica viului Dumnezeu poate fi înţeleasă numai în perspectiva eshatologică: "Vie Împărăţia Ta".

Chiar şi în această abordare poate un pic filosofică a lui Berdiaev recunoaştem cuvintele Duhului exprimate limpede Sfântului Siluan: "Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui". Şi vedem zi de zi că altfel în lumea noastră contemporană nu se poate.

Iadul nostru este trăit psihologic foarte intens şi dureros existenţial - angoase, anxietate, fobii, vid existenţial, depresie, disociere, conversie, psihoză, toate aceste stări ale noastre arată lipsa harului şi sunt o radiografie a omului depărtat de Dumnezeu.

Care este soluţia ieşirii din iadul deznădejdii?

Altă soluţie decât să-L căutăm pe Hristos în iadul sufletului nostru nu avem. Astfel ne povăţuieşte şi ucenicul Sfântului Siluan, arhimandritul Sofronie: "Hristos a zis "Eu sunt calea". Dacă El este calea, trebuie să-L urmăm nu din afară, ci lăuntric. Şi să ne amintim că pe Golgota şi Ghetsimani El stă împotriva tuturor. Singur". Această cruce a suferinţei psihice şi fizice este realitatea a ceea ce este omul, iar mai mult cu de la noi putere nu putem fi.

Doar în acest fel, uneori la limita raţionalului, a vieţii biologice, a bunului-simţ, ne putem uni cu Hristos; altfel ne vom câştiga sufletul pentru lumea aceasta, dar îl vom pierde în veşnicie. Într-adevăr, nu este scopul omului pe pământ să fie fericit, cel puţin nu aşa cum ne imaginăm de multe ori.