Răspunsuri duhovniceşti: Vindecarea sufletului de păcat prin canoanele bisericeşti

Preacucernice părinte Adrian Ionescu, ce este egoismul? Când se transformă iubirea dintr-o alinare a suferinţelor sufleteşti într-o boală a sufletului?

Fragmentul evanghelic care va fi citit mâine în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, în Duminica a XI-a după Pogorârea Sfântului Duh, ne confruntă cu o situaţie pe care, din nefericire, o întâlnim din ce în ce mai des şi în societatea noastră actuală: omul care se ridică împotriva propriului semen. Dincolo de răutate şi de nemilostivire, egoismul este cel care declanşează conflictul relatat în textul Sfintei Evanghelii.

Egoismul reprezintă o iubire pervertită, care nu mai este conformă cu învăţătura divină, ci se răsfrânge numai asupra sinelui. Astfel, porunca: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 37 şi 39) nu-şi mai urmează cursul firesc şi iubirea care ar fi trebuit să se reverse în afară inundă sufletul celui egoist, tulburându-l şi răscolindu-l.

Numai astfel se poate explica atitudinea datornicului, care tocmai fusese iertat, faţă de cel care trebuia să-i plătească o sumă infimă de bani. Iubirea de care beneficiase în mod nejustificat şi cu mult peste aşteptările sale nu o transformă în izvor de milostivire pentru semenul său, ci o păstrează în sine şi doar pentru sine. Virtutea este pervertită de păcat şi produce dezordine nu numai în sufletul celui care a oprit cursul ei firesc, dar şi în întreaga comunitate. Egoistul îşi sugrumă aproapele zicând: "Plăteşte-mi ce-mi eşti dator!", fără a putea să-i înţeleagă durerea care, până mai atunci, fusese şi a lui.

Iată că iubirea, dacă nu alină suferinţele sufleteşti şi readuce nădejdea celor viitoare, se poate transforma în boală a sufletului. Nu trebuie să uităm că, dacă avem tendinţa să o zăgăzuim în noi, ne va afecta într-o măsură atât de mare, încât, la rându-ne, îi putem răni chiar şi pe cei apropiaţi şi care ar trebui să fie cei dintâi asupra cărora trebuie să se reverse acest sentiment şi virtute, în acelaşi timp.

Cum se aplică dreptatea divină asupra păcătosului?

Dreptatea divină este plină de milostivire, care nu "doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu" - aşa cum arată Proorocul Iezechiel (33, 11).

Stăpânul (Dumnezeu) putea să-şi vândă sluga cea cu datorie, dar nu numai pe aceasta, ci întreaga sa casă, cu toate proprietăţile pe care le avea, ceea ce echivala cu distrugerea. Nu o face nici prima dată, când îl iartă, şi nici a doua oară, când "l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria" (Matei 18, 34). Îi dă încă o posibilitate de întoarcere, însă după dreptate. Putea să-l distrugă, dar nu omul este rău, ci păcatul care lucrează în el. Acesta trebuie eliminat prin aplicarea pedepsei.

Astfel trebuie să înţelegem şi noi canoanele (epitimiile) care se dau la scaunul Sfintei Spovedanii la care mergem acum, în Postul Sfintei Mării, dar şi ori de câte ori simţim nevoia. Trebuie să le primim cu bucurie duhovnicească, asemenea unor medicamente necesare vindecării sufletului de boala păcatului, iar nu ca pe nişte pedepse greu de suportat. Numai curăţiţi de păcat ne putem continua viaţa întru urmarea şi împlinirea învăţăturilor divine, făcându-ne, semenilor noştri, izvoare de iubire dezinteresată, după modelul iubirii lui Dumnezeu.