Răspunsuri duhovniceşti: Virtutea este statornicia pe calea binelui

Preacucernice părinte Viorel Dimian, cum am putea privi virtutea creştină din punct de vedere scripturistic?

Am putea-o defini tăria şi statornicia pe calea binelui, caracterizată prin dorinţa de a realiza fapte bune. Ea vine din interior şi este roada harului, a credinţei, a nădejdii şi a dragostei, deoarece izvorăşte din Dumnezeu, prin Mântuitorul Hristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt, întocmai precum învaţă Marele Apostol Pavel: "Iar rodul Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege" (Gal. 5, 22-23).

Dacă ar fi să ne gândim la câţiva termeni prin care se manifestă virtutea în Sfânta Scriptură, ne-am opri cu siguranţă la: credinţă, nădejde, dragoste, bunătate, putere, moştenire, cinste, adevăr, dreptate, credinţă, nume bun etc. Prin urmare, despre virtute se poate vorbi ca despre o putere dumnezeiască: "Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vedeţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată" (I Petru 2, 9). Cel mai adesea însă, noi concepem virtutea ca o însuşire omenească şi aş vrea să ne oprim în acest sens la textul Sfântului Apostol Pavel care spune: "Mai departe fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la aceasta să vă fie gândul" (Filipeni 4, 8).

Există cu siguranţă o latură morală a virtuţii, ce ne puteţi spune despre ea?

Privită dinspre latura ei morală, virtutea creştină ar putea fi înţeleasă ca o putere de care se învredniceşte credinciosul ca urmare a comuniunii cu Dumnezeu. În acest caz, dimensiunea virtuţii se extinde la comportamentul nostru faţă de noi înşine, faţă de semeni, dar mai ales faţă de Dumnezeu. Este starea aceea în care săvârşeşti de la sine binele, în care stai aproape de Izvorul Binelui, care este Dumnezeu. În acest caz, virtutea se dobândeşte prin comuniunea noastră personală cu Dumnezeu şi prin săvârşirea voii Lui. Este caracterizată prin cumpătare şi măsură, lucru confirmat în speţă de Părinţii pustiei. Sfântul Antonie cel Mare arată că virtutea poate fi cunoscută cu uşurinţă în manifestările omului. Dacă acesta este virtuos, atunci mintea lui va fi trează şi va căuta tot timpul spre Dumnezeu.

Dacă dorim să aflăm mai multe despre ce învaţă Biserica despre virtute, cel mai simplu este să cercetăm Mărturisirile de credinţă. Aici ni se arată foarte clar că: "Faptele bune, adică virtutea creştină, sunt o roadă care se naşte din credinţă ca dintr-un pom, după cum stă scris: "După faptele lor îi veţi cunoaşte". Şi, într-un alt loc: "Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii". Iar Ioan: "Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut dacă păzim poruncile Lui".