Rubrica pentru copii: Dimitrie şi prietenul său

Copacii îşi scuturau încetişor crengile subţiri, acoperind aleea cu o pătură gălbui-roşiatică de frunze uscate. Cu obrazul lipit de geamul rece, băieţelul privea cu tristeţe cum un căţel zgribulit scormonea prin pământul umed, răscolind pătura de frunze. Astăzi n-a putut merge la şcoală deoarece, cu o seară înainte, avusese febră. Mama i-a spus să rămână acasă.

Văzu cum căţelul cel zgribulit se uita la el. Căţelul se apropie cu un lătrat de grădina casei, sări gardul scund de lemn alb şi se postă în faţa geamului. Dimitrie privi cu mirare cum doi ochi negri ca două bomboane mari de ciocolată se zgâiau la el cu insistenţă. Văzu apoi cum pufosul maroniu cu urechi în formă de frunză şi o coadă miţoasă se hlizea la el.

Dimitrie nu ştia ce să facă, nu-şi putea dezlipi ochii de la căţel. Băiatul zâmbi. Căţelul se ridică în două labe şi dădu cu repeziciune din coadă. Îi plăcea tare mult căţeluşul. Ar fi vrut să-l ia la el acasă, să aibă un prieten cu care să se joace. Mama însă s-ar fi supărat. Ar fi spus că face mizerie şi că un căţel trebuie să stea afară şi nu în casă.

Dar acest căţel, care stătea în faţa casei lui, în frig şi umezeală, îi transmitea un sentiment de bucurie. Şi copilul îşi dorea să fie bucuros, să fie ca acei copiii care alergau cu poftă în parcul din faţa casei lui în după-amiezile de duminică, când mergeau cu părinţii la plimbare. Dorea să se simtă fericit.

Deschise uşa, ieşi afară din casă şi-i făcu semn căţelului să vină la el. Cu un lătrat fericit, căţelul alergă cu bucurie spre băiat, se gudură pe lângă picioarele lui, dând din coadă. Copilul luă căţelul în braţe şi-l duse în cameră. Îl aşeză jos pe covor, îl înveli cu o păturică, se uită cu atenţie în ochii lui şi-l mângâie uşor pe cap.

- Ştii, spuse Dimitrie, vrei să fii prietenul meu?

Căţelul deschise ochii şi mai larg şi-şi lăsă capul în mâinile băiatului.

- Bine, în acest caz, suntem prieteni. Şi ştiu că, de acum înainte, nu mă voi mai simţi niciodată singur. Dragul meu prieten, sunt foarte fericit că eşti aici cu mine.

După-amiază, când mama sosi acasă, fu foarte nedumerită să-l găsească pe Dimitrie dormind jos, pe covor, alături de căţel.

- Dimitrie, ce ţi-am spus eu? Nu vreau căţei în casă, continuă mama pe un ton categoric. Fac mizerie şi...

- Şi el este prietenul meu. Şi el era singur, la fel ca şi mine. Mama, să ştii, că eu astăzi m-am întâlnit cu îngeraşul meu. Să ştii că datorită prietenului meu eu sunt acuma bine. Şi ştii de ce, mama? Pentru că sunt fericit. Pentru că nu mă mai simt singur. Pentru că acest animăluţ mă iubeşte şi eu cred că este un dar de la îngeraşul meu pentru mine. Pentru toate zilele în care am fost cuminte şi te-am ascultat, pentru notele bune pe care le-am luat la şcoală şi pentru rugăciunile din fiecare zi adresate îngerului meu ocrotitor.

Mama zâmbi uşor. Era foarte uimită, dar şi foarte încântată de răspunsul băiatului ei.

- Dimitrie, eu sunt fericită pentru că şi tu eşti fericit. Bine, poate să rămână. Te-ai gândit cum îl vei numi?

- Cred că Dimi, de la Dimitrie, pentru că acest prieten este parte din sufletul meu, spuse copilul. Şi Dimi deschise larg ochii şi îi oferi copilului cel mai frumos zâmbet pe care-l putea oferi un căţel.