Rubrica pentru copii: Îngeraşul de ciocolată

- Ioana, de ce ai mâncat iar ciocolată? Nu ştiai că nu ai voie?

- Dar, mami, spuse fetiţa bosumflată, mie îmi place ciocolata.

- Da, eu te înţeleg, însă trebuie să mănânci şi fructe şi legume, nu numai ciocolată.

Şi aşa decurgeau discuţiile zilnice dintre mama şi micuţa Ioana, o fetiţă frumoasă, zglobie, cu bucle aurii şi ochii albaştri ca cerul. Oricât încerca mama să ascundă dulciurile de fetiţă, ea întotdeauna le găsea. Şi apoi, musafirii, când veneau în vizită, doar bomboane şi tablete mari de ciocolată îi oferea cadou.

Într-o zi, însă, a mers cu mama în parc. Fetiţa a văzut lângă un copac, printre tufele de albăstrele, o mingiuţă de sticlă ce strălucea în bătaia razelor soarelui. Şi-a luat păpuşica şi a mers direct înspre mingiuţa de sticlă. Uimită, s-a oprit şi s-a uitat la toate culorile pe care le împrăştia sticla în lumina zilei. „Cât de multe culori sunt!“, îşi spuse fetiţă, privind cu ochii ei mari albaştri sclipirile multicolore. A aşezat păpuşica pe iarbă şi a întins mâna spre glob.

- Păpuşico, dar această mingiuţă de sticlă este plină de bomboane de ciocolată!, zise fetiţa foarte veselă. Şi bucuroasă întinse mâna să ia o bombonică. După ce mâncă prima bombonică, mai luă una şi încă una, până ce termină toate bomboanele.

- De ce nu ai vrut să asculţi?, se auzi o voce din interiorul mingiuţei. Fetiţa privi curioasă şi văzu un îngeraş de ciocolată cum stă în faţa ei, puţin supărat.

- Uau! Un îngeraş de ciocolată!, zise fetiţa extrem de uimită. Şi de ce eşti supărat pe mine?, îl întrebă ea.

- Cum să nu fiu supărat pe tine, Ioana, când tu nu o asculţi pe mămica ta?

- Dar eu o ascult pe mami tot timpul, protestă fetiţa.

- Şi atunci de ce ai fost lacomă şi ai mâncat toate bomboanele de ciocolată?

Fetiţa înţelese că îngeraşul o mustra. Ştia că era vinovată şi că nu ascultase, că fusese lacomă.

- Dar mie îmi place ciocolata!, încerca să se apere fetiţa.

- Pentru că nu ai ascultat şi pentru că nu te-ai gândit decât la tine, zise îngeraşul, uite eu voi face ca, de acum înainte, toate lacrimile tale să se transforme în ciocolată. Şi îngeraşul se mai uită încă o dată la fetiţă, iar apoi dispăru în mingiuţa de sticlă multicoloră.

Fetiţei nu-i venea să creadă. „Eu nu cred că există lacrimi de ciocolată“, se gândi Ioana, „şi chiar dacă ar exista, ar fi grozav, pentru că aş mânca ciocolată tot timpul“. Şi chiar în seara aceea, când mama o certă iar pe Ioana pentru că mâncase ciocolată, fetiţa plecă capul şi câteva lacrimi triste de ciocolată îi inundară chipul delicat. Ioana privi cu uimire cum lacrimile îi pătau rochiţa roşie în formă de gogoşar. „Vai, dar, chiar este adevărat ce mi-a spus îngeraşul“, se sperie ea. Şi, din acea zi, de fiecare dată când plângea, lacrimi mari de ciocolată îi izvorau din ochii ei frumoşi. Copiii, colegii de grădiniţă şi adulţii o priveau nedumeriţi, încât fetiţa începu să se simtă stingheră şi să-şi dorească să nu mai iasă din casă.

- Îngeraşule de ciocolată, te rog frumos să mă ajuţi, se rugă Ioana într-o seara. Îmi dau seama că am greşit şi îmi pare rău. Nu este bine să fiu lacomă şi sincer m-am săturat de atâta ciocolată. Promit să o ascult pe mama întotdeauna şi să nu mai mănânc ciocolată în fiecare zi.

- Ioana, eu mă bucur că ţi-ai dat seama că ai greşit. Lăcomia este un mare păcat. Eu te iert şi, de acum înainte, nu vei mai plânge cu lacrimi de ciocolată, îi zise îngeraşul.

- Mulţumesc mult îngeraşule, spuse Ioana, bătând bucuroasă din palme, dar de ziua mea pot să am un tort de ciocolată?