Rubrica pentru copii: Viaţa iudeilor în timpul lui Iisus

Viaţa femeilor în vechiul regat al Israelului

Căsătoria femeii iudee

La fel ca în majoritatea ţărilor antice, căsătoria era ţelul suprem pentru întemeierea familiei. Părinţii erau cei care aranjau căsătoria. Existau reguli care împiedicau căsătoria între rude de gradul întâi. Totuşi, căsătoriile între veri erau acceptate. Mireasa, după căsătorie, mergea să locuiască în casa soţului, dar păstra totuşi legătura cu familia în care crescuse. Familia mirelui trebuia să ofere un cadou familiei miresei, astfel încât fiecare familie primea un cadou de o însemnătate apropiată.

Soţul era obligat să-şi întreţină soţia. Se presupunea, însă, că mariajul era un fel de parteneriat economic; în cazul în care soţul era falit şi nu mai putea să-şi achite datoriile, atunci soţia putea fi vândută împreună cu soţul ei drept sclavi.

Naşterea de prunci şi îngrijirea copiilor

Datoria unei soţii şi cea mai mare bucurie a sa era naşterea de prunci, care îi confereau un statut aparte în viaţa cetăţii. De obicei, băieţii duceau mai departe tradiţia şi numele familiei. Cei din familie şi cunoştinţele o compătimeau pe femeia care nu avea copii sau pe cea care nu năştea măcar un băiat. Copiii erau iubiţi în egală măsură, fie fete, fie băieţi, însă băieţii erau preferaţi din simplul motiv că rămâneau acasă după căsătorie şi reprezentau un mare sprijin pentru familie. Din acest motiv, băieţii erau consideraţi valori permanente, iar fetele valori temporare, întrucât părăseau casa după căsătorie, mergând să locuiască în casa familiei soţului. Chiar şi femeile doreau să aibă băieţi tocmai din acest motiv: băiatul rămânea în familie pentru totdeauna, pe când fata pleca şi devenea parte din familia soţului.

Pentru un bărbat era foarte important să aibă băieţi. Dacă soţia nu dădea naştere la prunci de parte bărbătească, atunci bărbatul putea obţine divorţul. Dacă, însă, soţia nu putea să aibă copii deloc, atunci existau două variante, fie soţul divorţa de ea, fie ea ajungea sclavă a soţului ei. Pentru un bărbat divorţul se putea obţine uşor, pentru femeie însă era practic imposibil.

Dacă soţul deceda, atunci fratele lui (sau cea mai apropiată rudă a soţului de parte bărbătească) se căsătorea cu văduva. În acest mod, femeia avea un sprijin de partea sa, un nou soţ care putea să aibă grijă de ea şi de copiii ei.

Sarcinile gospodăreşti

La fel ca peste tot în lumea antică, viaţa unei femei iudaice se desfăşura acasă. Piaţa era localizată în afara zidurilor cetăţii. Dacă femeia era bogată, atunci ea îşi permitea să aibă servitori care mergeau la piaţă pentru a cumpăra strictul necesar zilnic.

Deşi naşterea de prunci şi îngrijirea lor era o activitate permanentă şi o mare realizare pentru femeia israelită, ea mai avea şi alte îndatoriri, cum ar fi: întreţinerea casei, gătitul, spălatul rufelor, cusutul. Evreii din timpurile străvechi erau mari consumatori de mâncăruri uşoare şi consumau preparatele cu o mare plăcere. Servirea mesei era practic un ritual respectat, la care se aduna toată familia.

Femeia iudaică trebuia să pregătească în fiecare zi pâine, ceea ce însemna că tot ea măcina şi grâul. Cea mai bună făină era cea amestecată cu ulei de măsline, mentă, chimion, scorţişoară sau chiar roşcove, atunci când se pregăteau plăcinte. În afară de pâine sau plăcinte, femeia israelită mai pregătea un fel de gogoaşă cu miere, având formă de inel, care se prăjea în ulei. Tot ea folosea laptele de oaie sau capră pentru a face unt şi brânză. O mâncare aparte era cea preparată din roşcove.