Rubrica pentru părinţi: De ce mint copiii?

Copiii mint de frică sau din obişnuinţă. Mulţi copii percep minciuna ca pe cea mai bună ieşire din impas, ca pe o măsură de evitare a pedepsei. Teama că mama o să-l certe iarăşi sau că tata o să-l pedepsească şi nu o să-l mai lase afară, la joacă, sau nu o să-i mai cumpere reviste sau jucării, teama că îşi va dezamăgi părinţii, teama că doamna învăţătoare o să-l facă de râs în faţa întregii clase îl împing pe copil să mintă. Comportamentul irascibil al părinţilor, mediul familial tensionat în care copilul aude certuri, insulte îl face pe copil să devină mincinos. Pentru a evita astfel de carenţe în dezvoltarea copilului, părinţii trebuie să negocieze, să facă pe cât posibil compromisuri înainte de a-l acuza pe copil, să vorbească cu el, calm şi rar.

Minciunile „moderate“ sunt văzute, de cele mai multe ori, de către părinţi ca inofensive sau ca mici greşeli (încălcarea adevărului sau a regulilor, distorsionarea adevărului). Uneori, copiii foarte mici nu fac distincţia clară între diferitele tipuri de minciuni, nu înţeleg nuanţele. Aici intervin părinţii, care trebuie să explice că miniciuna nu este nicicând binevenită, iar adevărul trebuie să fie mereu o prioritate. Şi dumneavoastră, ca părinte, trebuie să aveţi curajul şi maturitatea să recunoaşteţi când aţi greşit. Întotdeauna un părinte trebuie să transmită un mesaj pozitiv copilului, de exemplu o frază de genul: „chiar dacă m-a deranjat că m-ai minţit“ este mai eficientă decât „o să te pedepsesc fiindcă ai minţit“. Mult mai eficient pentru un părinte este să îi spună copilului că minciuna îi face rău, şi nu să-l pedepsească, să ţipe, sau să-l certe. Un părinte nu trebuie să ia decizii pripite chiar în momentul în care a descoperit minciuna.

Copiii pot minţi în cazul în care părinţii aşteaptă prea multe de la ei. Copiii pot minţi în legătură cu notele lor atunci când părinţii cred că ei învaţă mai bine decât în realitate. Când un copil este întrebat de ce a avut un anume comportament greşit, el poate minţi deoarece nu poate explica acţiunile lui. Copiii cărora nu li se cultiva un set de valori încă din copilărie pot minţi. Copiii care nu sunt încurajaţi sau răsplătiţi pentru eforturile şi reuşitele lor pot minţi pentru a atrage atenţia asupra lor.

Când un părinte observă că este minţit de copil, devine nervos şi simte că nu mai poate avea încredere în copil. Minciuna unui copil cauzează mânie, durere şi îngrijorare pentru părinte. Copiii pot învăţa să mintă din sursele mediului exterior, mass-media, adulţi, alţi copiii mai mari, şi părinţii devin nesiguri în aceste cazuri, deoarece îşi dau seama că nu pot deţine controlul informaţiilor şi ideilor ce le sunt prezentate copiilor.

Părinţii sunt primii răspunzători pentru comportamentul copiilor, chiar dacă, de multe ori, un părinte recunoaşte destul de greu că a greşit. Copiii mint pentru că uneori aşa sunt învăţaţi, pentru a nu-i răni pe cei din jur. Dacă, de exemplu, un copil este întrebat dacă îi place cadoul sau prăjitura, el spune „da“ pentru a fi politicos, deşi poate nu îi place cadoul primit.

Sunt şi cazuri grave, când un copil minte pentru că doreşte ca părintele să-şi petreacă mai mult timp cu el. Din cauza lipsei de comunicare şi a relaţiei precare cu părintele, copilul nu spune întotdeauna adevărul.