Rubrica pentru părinţi: Divorţul - ruperea echilibrului în viaţa de familie

Lipsa tatălui reprezintă pentru copil o criză majoră care-l afectează foarte mult. În prezent, mulţi adulţi, fie bărbaţi, fie femei, au dezechilibre sufleteşti din cauza faptului că tatăl nu a avut un rol în viaţa lor. De multe ori, atunci când un bărbat divorţează de soţia lui, „divorţează“ şi de copii, astfel că sarcina educării şi creşterii copiilor revine mamei, rămasă singură, aflată în ipostaza foarte dificilă de a îndeplini două roluri în acelaşi timp.

Divorţul îi distruge sufleteşte pe copii, la fel ca şi o familie în care nu există armonie. Sunt adulţi care ajung la concluzia că un divorţ este singura soluţie după încercări disperate de rezolvare, discuţii interminabile, depresii, reproşuri etc. Sunt cupluri care încearcă toate metodele de împăcare şi nu reuşesc să treacă peste propriile orgolii. Tocmai de aceea aceste cupluri consideră că, deşi divorţul este o etapă foarte dureroasă, el este de preferat unei vieţi încărcate de reproşuri, urlete, acuze în care copiii sunt ţinuţi cu forţa într-o familie de formă, în care părinţii nu se hotărăsc să-şi pună ordine în gânduri şi în viaţă.

Un copil simte întotdeauna atunci când există mari probleme între mama şi tata sau când ceva nu este în regulă. Deşi copilul are nevoie de mama şi de tata, el are, însă, mai multă nevoie de linişte în casă şi de relaţii normale cu părintele care pleacă de acasă. Sunt cupluri care cred că sosirea unui copil pe lume le va rezolva certurile. Uneori, copilul reuşeşte să-i facă pe părinţi să acţioneze într-un mod responsabil, alteori nu, iar cuplul sfârşeşte inevital să accepte divorţul.

Problema cea mai grea în cazul unui divorţ este că mama rămasă drept unic susţinător al familiei monoparentale trebuie să-şi dubleze timpul acordat copiilor, iar acest lucru e destul de greu când mămicile singure mai trebuie să şi lucreze.

Copiii rămaşi în grija mamei după divorţ vor întreba de ce tatăl nu vine acasă, de ce nu sună, de ce nu vreau să-l vadă. Sunt foarte multe „de ce-uri“ la care o mamă singură trebuie să facă faţă. Copilul încearcă de multe ori, asemeni unui adult, să nu arată că suferă, deşi o întreabă pe mamă: „Ai vorbit la telefon cu tata? Când vine de la serviciu? Va veni şi tata la ziua mea de naştere? Va veni tata într-o zi să mă ia de la şcoală? Tata vine de Crăciun să mă vadă? De ce nu vine şi tata cu noi în vacanţă? Este destul de greu pentru o mamă să recompună o imagine completă, nealterată, din vise trunchiate, pentru a crea o poză a tatălui perfect. Va veni un moment în care copilul va dori să înţeleagă de ce tatăl nu a rămas acasă şi, de multe ori, dacă copiii nu primesc sfaturi bune, sfârşesc prin a-şi urî tatăl. Sunt situaţii în care copiii îşi acuză direct mama ca fiind cauza pentru care tatăl a plecat de acasă. Alteori, copilul simte că din cauza lui tatăl a plecat. Iar atunci copilul suferă foarte mult, iar uneori apar blocaje de tipul: „Mama, tati nu vine pentru că nu mă mai iubeşte?“.