Rubrica pentru părinţi: Nervozitatea la copii

Când recunoaştem că un copil este nervos? De pildă, copilul începe să cotrobărie prin sertare, să arunce farfuriile din dulap pe jos, să arunce diverse jucării la gunoi ori în vasul de toaletă, să se joace cu apă, să deschidă frigiderul, să se joace cu telefonul mobil sau cu telecomanda, să urce singur scările fără ajutor, să alerge în stradă, iar părintele încearcă să-i distragă atenţia cu altceva, vorbindu-i pe un ton calm, spunându-i că-i periculos, că nu are voie. Atunci copilul începe să plângă, mai degrabă să ţipe, se loveşte, îşi muşcă mâinile, se trânteşte pe jos, se izbeşte cu capul de podea. Copiii mai au stări de nervozitate atunci când doresc foarte mult o jucărie care nu este a lor sau când nu doresc să împartă jucăriile cu ceilalţi copii. Dar, cum repetiţia este mama învăţăturii, noi, părinţii, trebuie să le explicăm întotdeauna pe un ton liniştit de ce nu au voie să facă acea faptă pe care şi-o doresc atât de mult, de ce nu au voie să ţipe, să vorbească tare, să folosească cuvinte urâte, să se joace cu obiecte ascuţite etc.

În calitate de părinţi, trebuie să înţelegem că dezordinea pe care o face copilul în camera sa, când aruncă pufuleţi sau cereale pe covor, ori mânjeşte biroul cu cremă de corp, reprezintă experienţe inedite pentru el. În acest caz, copilul nu înţelege „dezastrul“ pe care-l produce şi nu percepe gesturile sale ca fiind greşite. Astfel, atitudinea noastră faţă de explorările sale trebuie să fie una îngăduitoare, paşnică. De multe ori, atenţia şi protecţia noastră excesivă îmbinate cu multiplele interdicţii au drept rezultat o criză imensă de furie.

După ce învaţă să facă primii paşi şi începe să meargă singur, copilul îşi descoperă nevoia de independenţă. Cum noi părinţii îi înfrânăm excesul de zel şi îi stopăm posibilitatea de cunoaştere, copilul începe să ţipe. Este singura lui armă de apărare. Copilul ştie că, prin plâns, părintele va ceda în faţa doleanţelor sale şi el va ieşi astfel învingător. Dacă nu îl lăsăm pe copil să îşi ducă la bun final propria lui descoperire, el se va simţi neputincios, frustrat şi se va manifesta prin accese de furie. Această furie, aparent necontrolată, a copilului poate fi temperată prin implicarea activă a părintelui. Astfel, îl putem ajuta să-şi ducă la bun sfârşit descoperirea în condiţii de siguranţă sau îi putem distrage atenţia cu altceva. Din moment ce copilul începe să înţeleagă că părinţii sunt sprijinul său, el va fi fericit să exploreze lumea întreagă, câtă vreme se ştie protejat.