Sfaturi practice în Biserică: „Fapte, nu vorbe!“ sau despre modul de a fi al creştinului

Contemplând tristul spectacol al crizei multiplanare pe care o traversează societatea mondială, cădem, aproape insensibil, într-o patimă, aş spune. Ne complacem în a stoarce filosofii din toate aspectele specifice ori întâmplătoare ale vieţii, însă fără a reversibiliza procesul. Filosofia rezultată astfel rămâne suspendată în idee, nu devine modus vivendi. Am dezvoltat un reflex din a-i refuza ideii întruparea comportamentală. Aşa se face că avem un nespus deliciu speculativ, al înţelepciunii manufacturate ad-hoc. Totul sau oricine poate şi trebuie să fie supus unui filtru "principial". Trebuie pus la zid cumva, dintr-o oarecum ipocrită "libertate de exprimare" de care noi, analişti plini de vervă ai "situaţiunii", ne prevalăm cu fală. Energia noastră creatoare se epuizează, din păcate, în acest tip de activitate pur intelectivă, steril teoretizantă. Cred că sunt în asentimentul cititorului spunând că această atitudine nu e suficientă pentru o viaţă morală angajată şi lucidă, "după Evanghelie" în sensul autentic, ortodox (-prax) al expresiei.

Critica facilă, gratuită, argumentată subiectivist, vecină cu cinismul, eseistica din oficiu, comentariul vehement cu tentă generalizatoare sunt simptome sociale ascendente. În aproape orice domeniu e la modă să comentezi, să evaluezi excesiv, ba chiar să şi scrii despre o persoană, un eveniment, o atitudine şi, preferabil, de pe o poziţie amendativă, satirică, subtil dispreţuitoare. Să cochetezi cu propriul baroc verbal, etalându-ţi capacitatea remarcabilă de a produce metaforă. "Asta place publicului!", se invocă adesea. Este, într-adevăr, spiritul cetăţii contemporane! Al celei autohtone, cel puţin. Deşi reprezintă instrumentul cardinal în comunicare, cuvântul se absolutizează ca atitudine umană, ajungând să suprime forţa naturală de convingere a gestului existenţial, a faptei. "E uşor a scrie versuri...", ar fi spus aici, poate uşor caustic, "omul deplin al culturii româneşti". Cert este că umanitatea nu a dus niciodată lipsă de minţi şi de condeie geniale. De oameni ai faptei nobile, mântuitoare, da. Sfinţii sunt emblematici pentru această din urmă categorie umană. Deşi au ştiut să-şi îmbrace faptele în dumnezeiescul veşmânt al smereniei, acestea tot au reverberat până la noi. Atât de grăitoare au fost, încât "au minunat cerul şi au clătinat pământul"! Bineînţeles că mulţi dintre ei au propovăduit exemplar, chiar prin scris, însă concordanţa fără cusur dintre mesaj şi viaţă (un lucru extrem de greu cu putinţă) a constituit argumentul incontestabil al perenităţii lor axiologice în memoria creştină universală.

Caracterul creştin autentic se distinge, aşadar, prin marile sau/ şi micile sale atitudini, gesturi, decizii sau fapte, şi mai puţin prin virtuozitatea ingenuă a discursului. "Pomul se cunoaşte după roade!", a spus-o, cu simplitate înţeleaptă, chiar Hristos, Cunoscătorul deplin, ca Dumnezeu înomenit, al potenţialităţii umane. Dincolo de a fi un criteriu, aceasta este pur şi simplu firea sfântului. Să facă "roade" vizibile. Şi nu pentru că s-a născut aşa. Nici vorbă! Unora chiar le vine greu să creadă că omul se poate şlefui, cu unealta binelui haric, până în adâncuri de fiinţă. Ei bine, se poate! Iar acest proces, pe cât de anevoios, pe atât de înălţător, are, din nou contrar contemplativităţii acribice, un caracter cât se poate de concret, practic. E acel profil al credinţei care nu doar se aude din vorbe, ci se vede mai ales în fapte şi în gesturi de conştiinţă creştină! (Pr. prof. dr. Marius Daniel Ciobotă)

@ Aşteptăm propunerile dumneavoastră la adresa redacţiei şi la george.aniculoaie@ziarullumina.ro