Sfaturi practice în Biserică: Responsabilitatea educativă a naşilor de botez

Mai întâi, pe scurt, semnificaţia etimologică a termenului: "naş" se traduce din greceşte prin "cel care ia asupra", "care suportă", "cel care se pune chezaş", "care plăteşte cauţiunea cuiva", "garant". În vechime, naşul era cel care garanta, lua asupra sa, se punea martor cu privire la bunele intenţii şi moralitatea celui care aspira la Taina Botezului. Mai mult decât atât, naşul era prezent şi dădea mărturie în toate etapele iniţierii celui care urma să devină creştin: la prima înfăţişare şi examinare înaintea episcopului, la al doilea examen, la înscrierea propriu-zisă pe listele de catehumeni (înaintea Postului Mare) şi, în fine, la oficierea botezului. Deşi cel nou-botezat, datorită îndelungatului proces catehetic premergător Botezului, cunoştea de acum, mai mult decât elementar, învăţătura şi viaţa creştină, rolul naşului nu se estompa după oficierea Tainei. El rămânea un sfătuitor apropiat al noului creştin, cultivând în continuare o formă de paternitate duhovnicească, pecetluită încă din stadiul anterior primirii în creştinism.

Cum stau lucrurile astăzi? Ţinând la distanţă ispita păgubitoare a criticismului, nu putem totuşi să nu constatăm o decadenţă a instituţiei naşilor. Mai bine zis, a responsabilităţii acestora faţă de fin. Pe lângă faptul că frumuseţea şi importanţa rolului lor sunt adesea ignorate în cadrul ritualului baptismal (bunăoară, elementele sau gesturile pline de semnificaţii istorico-teologice ale rânduielii catehumenale stau într-un con de umbră, inclusiv din punct de vedere catehetic), relaţiei naşi - fin îi lipseşte, de cele mai multe ori, dimensiunea creştină care a consacrat-o. Cu toată gingăşia, bunăvoinţa şi generozitatea care o caracterizează, această relaţie îşi ratează astăzi menirea esenţială, aceea de a asigura continuitatea postbaptismală a educaţiei religios-morale creştineşti. Dacă la începuturile Bisericii, naşul garanta buna credinţă şi seriozitatea celui care urma să se boteze, să nu uităm că, în marea majoritate a cazurilor, acesta din urmă era o persoană adultă şi deci aptă de a asimila totuşi cu uşurinţă, mai ales îndrumată cu grijă de didascali sau cateheţi, învăţătura creştină.

Astăzi, diferenţa semnificativă constă în faptul că cel care se botează este prunc, incapabil încă de instruire duhovnicească. În acest punct al discuţiei s-ar putea motiva că funcţia educativă se transferă în interiorul familiei, însă un astfel de argument ar plasa instituţia năşiei ortodoxe într-o perspectivă reducţionistă şi superficială. Minima implicare creştină a naşului în viaţa celui nou-botezat s-ar limita la cele câteva aspecte de ritual (lepădările de satana şi mărturisirea credinţei ortodoxe, ambele cu caracter substitutiv). Pe când, creştineşte vorbind, însăşi mărturisirea Crezului nu este un simplu act verbal, fără nici un fel de rădăcini sufleteşti-existenţiale. El presupune implicit un angajament, o asumare a moralei ortodoxe, a modului de viaţă consecvent dogmelor mărturisite. Prin urmare, din momentul Botezului, naşul va fi un mărturisitor permanent, prin cuvânt şi exemplu moral, în viaţa celui nou-botezat. Este, în definitiv, şi o responsabilitate comunitară, eclesiologică, pe care naşul, ca orice creştin, de altfel, o împărtăşeşte: aceea de a nu-i fi indiferentă dezvoltarea spirituală a unui membru al Bisericii.

Iată de ce, împreună cu părinţii trupeşti, naşii sunt chemaţi să devină factori de seamă în formarea creştină a copiilor botezaţi.