Sfaturi practice în Biserică: Tămăduirea este necondiţionată, nu precum a „tămăduitorilor“ de tarabă

Simţim o datorie pastorală în conştientizarea credincioşilor noştri asupra frumuseţii mântuitoare pe care o prezintă acest praznic din Săptămâna Luminată. În cartea Penticostarului, sinaxarul zilei ne înfăţişează minunata istorie a sărbătorii, închinată, de fapt, Maicii Domnului: "Vineri, în Săptămâna Luminată, se prăznuieşte sfinţirea bisericii Prea Sfintei Stăpânei noastre şi Maicii lui Dumnezeu, a izvorului de viaţă purtător". Izvorul vindecător de care se face pomenire este o minune a Maicii Preacurate, pe care o ştim pururea sensibilă şi mijlocitoare pentru suferinţele oamenilor.

Imposibil de ignorat, contextul liturgic în care ne aflăm ne face să înţelegem că, de fapt, orice minune care se săvârşeşte în lume izvorăşte din puterea dumnezeiască a Învierii. Ea este Minunea care le întrece pe toate celelalte. Aceeaşi situare calendaristică a sărbătorii ne arată că, în conştiinţa Ortodoxiei, de sub vălul luminii pascale imediate nu putea lipsi fiinţa care, prin puritatea şi smerenia ei, a făcut posibilă venirea lui Dumnezeu la noi: Preasfânta Fecioară Maria. Ziua ei de cinstire se împleteşte, astfel, ca o recunoaştere a vredniciei sale desăvârşite, cu bucuria proaspătă a Învierii Mântuitorului.

Sinaxarul praznicului aminteşte de nenumăratele boli care şi-au găsit vindecare în Biserica "Izvorul Tămăduirii" de lângă Constantinopol. Suntem îndemnaţi astfel să credem în puterea mântuitoare a rugăciunilor Maicii Preacurate. Ea mijloceşte la Domnul pentru durerile noastre fizice şi sufleteşti dintr-o nemăsurată dragoste maternă, dar mai ales cu sfinţenia ei unică. Aşa cum şi-a iubit Fiul, ne iubeşte şi pe noi, iar cinstea fără de seamăn de care s-a învrednicit la Dumnezeu şi-o pune în slujba noastră.

Acest fapt ne cheamă la o evlavie pe măsură. De aceea, este o eroare a crede că tămăduirea este necondiţionată. Această impresie încearcă să o creeze, cu o tenacitate feroce, "vindecătorii" de ocazie, acei profesionişti ai tămăduirilor miraculoase, pe care, din păcate, îi întâlnim tot mai des astăzi, uneori chiar şi în tagma preoţească, oricât de mult regret ne-ar trezi această constatare. A cere vindecare de la Dumnezeu este un lucru firesc, dar pentru a o dobândi creştineşte e nevoie de un efort spiritual prin care să poţi primi darul acesta şi, mai important, să poţi înţelege însemnătatea lui. "Tămăduitorii" de tarabă nu-ţi cer acest lucru, ci cu totul altceva. Tocmai de aceea, pentru unii dintre creştinii noştri, pare mult mai uşoară "soluţia" propusă de falşii taumaturgi. Adevărata vindecare, să nu uităm, este cea morală, care începe din noi înşine. Altminteri, vindecarea trupului, pe care am primi-o de la Mântuitorul, "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre", ar fi o lipsă de durere fizică, şi atât. Poţi fi sănătos tun fără Dumnezeu, dar, ne întrebăm, la ce îţi foloseşte dacă sufletul ţi-e măcinat de patimi? Mai scurtă sau mai îndelungată, mai uşoară sau mai grea, suferinţa trupului se stinge odată cu acesta, pe când indiferenţa faţă de maladiile sufletului te poate costa veşnicia.

Iată de ce este bine să privim cu mai mult discernământ creştinesc problema tămăduirii de boli. Sărbătoarea de astăzi constituie un îndemn la credinţă în puterea rugăciunilor de mijlocire ale Maicii Preacurate, dar şi la sfinţirea propriei vieţi prin practicarea conştiincioasă a virtuţilor creştine. (Pr. prof. drd. Marius Daniel Ciobotă)

@Aşteptăm propunerile dumneavoastră la adresa redacţiei şi la george.aniculoaie@ziarullumina.ro