Sufletul omului, un pământ pregătit pentru a primi sămânţa cea bună

Şi iarăşi a început Iisus să înveţe, lângă mare, şi s-a adunat la El mulţime foarte multă, încât El a intrat în corabie şi şedea pe mare, iar toată mulţimea era lângă mare, pe uscat. Şi-i învăţa multe în pilde, şi în învăţătura Sa le zicea: Ascultaţi: Iată, ieşit-a semănătorul să semene. Şi pe când semăna el, o sămânţă a căzut lângă cale şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o. Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ mult. Şi când s-a ridicat soarele, s-a veştejit şi, neavând rădăcină, s-a uscat. Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat. Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută. Şi zicea: Cine are urechi de auzit să audă. Marcu 4, 1-9

„Pilda semănătorului” este una dintre cele mai profunde parabole şi în ea descoperim multe înţelesuri duhovniceşti. Domnul Iisus Hristos a ştiut să aleagă cele mai potrivite exemple, ţinând cont de limitele înţelegerii celor din juru-I. În cuvinte aparent simple oferea învăţături dumnezeieşti. Parabola este simplă, directă şi lesne de priceput. Semănătorul este Dumnezeu, cuvintele Sale divine sunt oferite deopotrivă, fără discriminare, fiecărui om din această lume. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează şi astfel sufletul fiecăruia devine asemeni unui pământ pregătit pentru a primi sămânţa cea bună. Însă uneori se întâmplă altceva. Fie din neştiinţă, fie din ignoranţă, fie din necredinţă, nu toţi aduc roade. Unii sunt entuziasmaţi când aud cuvintele lui Dumnezeu, însă doar o parte aduc roade bune şi la bună vreme. Roadele trebuie să fie pe măsura aşteptărilor Semă­nătorului.