Vocabular religios

- iconomie: în sens comun, slujba făcută de un iconom, intendent sau administrator al bunurilor materiale ale unui proprietar (case, moşii, fabrici etc). În acest sens vorbeşte Mântuitorul de pilda unui iconom (Luca 16, 2), învinuit de necinste şi chemat de stăpânul său ca să-i dea „socoteală de iconomie“ (Tit 1, 7). În celelalte texte în care este folosit, cuvântul „iconomie“ are un înţeles spiritual, cu sensul de rânduială, plan, chibzuinţă. Astfel, în I Corinteni 9, 17 se înţelege prin el iconomia harului sau împuternicirea dată Sfântului Apostol Pavel - ca şi celorlalţi apostoli - de a propovădui Evanghelia în scopul mântuirii oamenilor, iconomie pe care el o face fără plată. În Epistola către Efeseni (1, 10) este vorba despre iconomia mântuirii privind întreg universul, despre „iconomia plinirii vremurilor“, de îngrijirea sau planul lui Dumnezeu dinainte întocmit pentru ca la împlinirea vremurilor toate să le unească iarăşi în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ; să le recapituleze pe toate în El. Se întâlneşte şi expresia „iconomia harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat mie pentru voi“, cum zice Apostolul (Efeseni 3, 2) „ca să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos“ (Efeseni 3, 9). Ea este însăşi „iconomia lui Dumnezeu“, al Cărui slujitor s-a făcut Sfântul Apostol Pavel, ca să facă cunoscută neamurilor „taina cea din veac ascunsă, iar acum descoperită sfinţilor Săi“ (Coloseni 1, 25-26). Această iconomie este lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, la care cheamă ca lucrători ai Lui şi pe apostoli şi Biserica; şi ea se însuşeşte prin credinţă: „iconomia (lucrarea mântuitoare) a lui Dumnezeu, cea întru credinţă“ (I Timotei 1, 4). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)