Vocabular religios

„Doamne, Doamne!“: expresie pe care o rostesc credincioşii în rugăciunea către Dumnezeu sau către Fiul Său, Iisus Hristos, sau o vor rosti şi cei „nelegiuiţi“, în ziua aceea, adică a Judecăţii, apelând la mila Lui. Expresia se află în Matei 7, 21-22; 25, 11 şi Luca 6, 46. Textul cel mai lămurit este cel din Matei 7, 21-23, făcând parte din Predica de pe Munte, unde Mântuitorul Hristos vorbise şi îi îndemnase mai înainte pe ascultători să intre prin poarta cea strâmtă care duce la mântuire şi la viaţa veşnică, fiindcă largă şi lată este poarta care duce la pierzare şi mulţi sunt care intră prin ea. Apoi atrăsese atenţia: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte“. Şi orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte“ (Matei 7, 15-20). Mântuitorul adaugă, apoi, şi precizează: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Ta-tălui Meu Celui din ceruri. Mulţi vor zice în ziua aceea (a Judecăţii de Apoi): Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea“ (Matei 7, 21-23). Cu acestea se încheie ideea începută cu versetele 13-15. Faptele de care se prevalează şi cu care vor să-şi justifice viaţa lor de minciună şi de „lupi răpitori“, cum îi numeşte Domnul pe cei rătăciţi, sunt fapte măreţe: propovăduire, „proorocire, alungarea demonilor, faceri de minuni, poate şi vorbirea în limbi etc., care toate erau nişte daruri ale Duhului Sfânt, amintite de Sfântul Apostol Pavel în I Corinteni 12, 6-11; 28-30. Aceste daruri duhovniceşti, numite harisme, nu se dădeau după vrednicia cuiva, ci le acorda Duhul Sfânt cui voia (v. 11) şi „pentru zidire, îndemn şi mângâiere“ sau răspândirea Bisericii în lume. De aceea, cei care nu aveau această înţelegere - că prin harisme lucra Duhul lui Dumnezeu şi nu omul - se trufeau, socotindu-se ei mai buni decât ceilalţi şi că ei sunt aleşii lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 12, 25; 14, 37-40). Aşa au făcut şi fac toţi ereticii şi rătăciţii, sub orice numire ar fi, care au făcut dezbinare în Trupul lui Hristos (I Timotei 6, 21), care s-au desprins de Biserică şi au rupt unitatea de două mii de ani a Bisericii. Acestora deci, care apar în „haine de oi“ şi cu cuvinte mieroase, dar care sunt falşi şi vicleni, „prooroci mincinoşi“ şi „lupi răpitori“, care au făcut lucrarea ca să smintească, să amăgească şi să rătăcească şi pe alţii pentru interesele lor meschine - acestora le răspunde Domnul şi Mântuitorul: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Duceţi-vă de la Mine, voi cei ce lucraţi fărădelegea“. Este aceeaşi sentinţă de osândă veşnică rostită la judecată tuturor celor nelegiuiţi şi nemilostivi, a căror părtăşie este la un loc cu diavolul şi cu îngerii lui (Matei 25, 41). Celelalte două texte unde se mai întâlneşte expresia ca atare sunt în Matei 25, 11, unde cele cinci fecioare neînţelepte care nu şi-au luat untdelemn în candele şi, găsind uşa închisă după sosirea Mirelui, au strigat şi s-au rugat şi ele: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă“. Răspunsul a fost: „... Nu vă cunosc pe voi“, pentru că ele n-au privegheat şi n-au fost gata. Şi ultimul: în Luca 6, 46, Domnul reproşează: „Pentru ce Mă chemaţi «Doamne, Doamne», şi nu faceţi ce vă spun?“. Cu alte cuvinte, cine nu face voia Domnului, în adevăr şi în dragoste, dar în unitatea şi în sânul Bisericii - nu în afara şi împotriva ei - zadarnic strigă: «Doamne, Doamne». (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)