Vocabular religios

- desăvârşire: acţiunea de a desăvârşi sau a perfecţiona sau rezultatul ei final. Prima oară cuvântul se găseşte în II Corinteni 13, 9, unde, îndemnându-i pe creştinii corinteni a spori viaţa în Hristos şi a se desăvârşi, Sfântul Apostol Pavel le spune: „Căci ne bucurăm când noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră“. A doua oară, termenul se află în Epistola către Efeseni (4, 12), unde Sfântul Apostol Pavel scrie: „Şi El (Hristos) a dat (pus) în Biserică pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători“. Şi i-a pus cu un anumit scop: „Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos - până vom ajunge toţi la unitatea credinţei ... la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vieţii deplinătăţii lui Hristos“ (v. 13). Desăvârşirea este un proces sinergetic, în care omul conlucrează cu harul lui Dumnezeu, căci după ce a fost răscumpărat, este şi ajutat a atinge desăvârşirea creştină. În acest sens, desăvârşirea nu este decât un alt nume a ceea ce se numeşte îndreptare, mântuire, dreptate sau îndumnezeire. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştini să se îmbrace în „dragoste, care este legătura desăvârşirii“ (Coloseni 3, 14), faţă de Dumnezeu şi cea dintre fraţi, ea fiind „calea desăvârşirii“ în Hristos (Evrei 6, 1). Întrucât legea mozaică cu preoţia leviţilor n-au putut aduce desăvârşirea, ele „se desfiinţează pentru neputinţa şi nefosul lor“ (Evrei 7, 11, 18) ; ele se înlocuiesc cu Evanghelia - Noua Lege - şi Sfintele ei Taine săvârşite de noua Preoţie, rânduită de Hristos, Arhiereul cu preoţie veşnică (7, 24), care ajută la desăvârşirea şi sfinţirea credincioşilor. Pentru aceasta „a rânduit El în Biserică apostoli ... păstori şi învăţători“ (I Corinteni 12, 28; Efes. 4, 11), care s-o păstorească, s-o sfinţească, s-o desăvârşească şi s-o înveţe, călăuzind-o pe calea mântuirii (4, 13). Se vorbeşte de cei „desăvârşiţi“ în Hristos (Coloseni 1, 21), care se menţin desăvârşiţi după voinţa lui Dumnezeu (Romani 12, 2 ; Coloseni 4, 12) ; după exemplul Tatălui ceresc, Cel desăvârşit“ (Matei 5, 48 ; 19, 21 ; cp. I Corinteni 2, 6 ; 13, 10, 14, 22 ; Filipeni 3, 15). „Cei desăvârşiţi“ - creştinii maturizaţi duhovniceşte, hrăniţi „cu hrana tare“ sau învăţături adânci, au ajuns să „deosebească binele de rău“ (Evrei 5, 14 ; Iacob 1, 4) şi să-şi înfrâneze limba - cei desăvârşiţi - şi cu ea tot trupul (Iacov 3, 2). „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit vin de sus, de la Părintele luminilor“, ca şi legea desăvârşită a libertăţii“ (Iacob 1, 25). La această desăvârşire ne-a adus Hristos, „Arhiereul bunătăţilor viitoare, Care a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nefăcut de mână omenească“ (Evrei 9, 11), înţelegându-se prin „cortul desăvârşit“ trupul Său omenesc, neprihănit, prin care săvârşind răscumpărarea lumii, pe cruce, S-a înălţat la cer, de-a dreapta Tatălui, de unde va veni iarăşi, ca drept Judecător. Acţiunea verbală, prin textele care folosesc cele două verbe, întăreşte ideea în sensul celor arătate. Aşa de pildă, Sfântul Apostol Pavel, care se străduia din răsputeri spre mântuire, grăieşte: „Nu zic că am dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc, doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus“ (Filipeni 3, 12; II Corinteni 12, 9). Aceasta înseamnă că nimeni nu se poate socoti desăvârşit şi deci mântuit cât trăieşte, căci poate oricând cădea din har (Galateni 5, 4), ci doar s-o urmărim stăruitor, conlucrând cu harul Lui. În rugăciunea Sa dinaintea Patimilor, Domnul spune că nu se pot creştinii desăvârşi decât prin trăirea în Hristos şi prin Hristos, în această unitate de comuniune cu Dumnezeu Cel în Treime. Că zice: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca (toţi) să fie una, precum Noi suntem Una; Eu întru ei şi Tu în Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru Unime, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis“ (Ioan 17, 22-23). Un text afirmă chiar că Însuşi Mântuitorul Hristos ca Om, deşi fără de păcat, S-a desăvârşit prin pătimirile Sale pentru lume: „... ca să desăvârşească prin pătimire pe începătorul mântuirii lor“ (Evrei 2, 10). El S-a slăvit şi S-a desăvârşit ca Om, căci ca Dumnezeu le avea de la natura Sa, pururea. Alte texte, care vorbesc de cei ce se desăvârşesc prin conlucrarea cu harul şi prin Biserică, se găsesc în: Evrei 12, 23 ; 5, 9; 7, 28 ; 10, 14; 11, 40 ; Iacob 2, 22 ; Ioan 2, 5; 4, 12, 17, 18). Spre această virtute supremă - pragul îndumnezeirii - îndeamnă Mântuitorul. În predica de pe munte, pe auditori: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este“ (Matei 5, 48). Apoi oricine se desprinde de bunurile pământeşti, tinzând spre agonisirea celor cereşti, ajunge să fie desăvârşit, „urmând Domnului (Matei 19, 21) în ce este bun şi plăcut şi desăvârşit“ (Romani 12, 2). Căci „celor desăvârşiţi la minte li se propovăduieşte înţelepciunea cea de taină, de sus“ (I Corinteni 2, 6; 13, 10). „Celor desăvârşiţi la minte“ (14, 20) şi care se silesc a ajunge „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 2, 13; Coloseni 1, 28; 4, 12). Cei desăvârşiţi au nevoie de „hrană tare“ (învăţătură duhovnicească) (Evrei 5, 14). Se vorbeşte şi de „cortul cel mai vechi şi mai desăvârşit (ceresc)“ (9, 11) şi de lucrul desăvârşit al celor desăvârşiţi“ (Iacob 1, 4) şi de „tot darul desăvârşit venit de sus, de la Părintele luminilor“ (Iacob 1, 17) sau de „legea desăvârşită a libertăţii“ (1, 25) şi de „bărbatul desăvârşit, în stare să înfrâneze tot trupul“ (Iacob 3, 2). Între textele care amintesc acţiunea verbal, amintim îndeosebi suspinul Domnului, pe cruce, când Şi-a dat duhul, zicând scurt: „Săvârşitu-s-a !“ (Ioan 19, 30), adică a încheiat, a desăvârşit opera mântuirii. Sfântului Apostol Pavel, copleşit de suferinţa ce-i cauza „ghimpele“ în trupul său, şi rugându-se Domnului să-i îndepărteze acest „ghimpe“, i se răspunde: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“ (II Corinteni 12, 9). De aceea, întărit, la sfârşitul activităţii, grăieşte bucuros: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit (desăvârşit), credinţa am păzit“ (II Timotei 4, 7-8); „de acum mi S-a gătit cununa dreptăţii“. Se mai spune că şi „taina lui Dumnezeu va fi săvârşită“ (deplin împlinită) de pedepsirea celor nelegiuiţi, la „trâmbiţa a şaptea a îngerului“ (Apocalipsa 10, 7) şi că „mânia lui Dumnezeu S-a săvârşit (desăvârşit) (Apocalipsa 15, 1). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)