Vocabular religios

- Apolinarianism: erezie care poartă numele celui ce a susţinut-o, Apolinarie, episcop de Laodiceea (d. cca 390). Acesta nega prezenţa unui suflet uman în Hristos. Prieten al Sfântului Atanasie şi apărător al doctrinei de la Niceea, Apolinarie afirma că Hristos este radical deosebit de noi (Filipeni 2, 7-8), făcându-Se întru „asemănarea“ oamenilor (Filipeni 2, 7). Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin el însuşi, are nevoie de un principiu animator în om, acest rol îl jucându-l sufletul, însă, în cazul lui Hristos, sufletul e înlocuit de Logosul divin. Logosul e principiul de viaţă atât al fizicului, cât şi al psihicului. Trupul lui Iisus e viu prin Cuvântul dumnezeiesc, nu prin suflet raţional uman. Astfel, Hristos nu a avut suflet raţional sau minte şi voinţă. Biserica nu a acceptat această învăţătură, deoarece concluzia ei e radicală: nu numai că Hristos ar fi avut în această situaţie o umanitate anormală, dar El nu ar mai fi om real. Or, în întruparea Sa, Hristos Şi-a asumat firea umană în integritatea ei, inclusiv sufletul raţional şi voinţa. Însuşirile firii umane n-au fost distruse, ci răscumpărate şi afirmate tocmai pentru că au fost unite cu Cuvântul. Hristologia apolinaristă, prin concluzia ei că Hristos nu are o fire umană deplină, revenea la arianism;

- Montanism: mişcare cu caracter profetic şi eshatologic, apărută în Frigia, Asia Mică, către 156, sub conducerea lui Montanus, fost preot păgân frigian, convertit la creştinism, care susţinea că odată cu el începe, în realitate, epoca Paracletului (Ioan 14, 15-17, 26), adică lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Această lucrare, la care sunt asociate două proorociţe, Maximilla şi Priscila, constă în a redresa disciplina şi etica Bisericii, pregătind-o pentru primirea Noului Ierusalim care se va stabili pe pământ la Pepuzia, în Frigia. În acest scop, orice creştin trebuia să exercite harismele sale, în special profeţia, şi să părăsească orice preocupare terestră, practicând ascetismul, abstinenţa, postul, mărturisirea zilnică a păcatelor. Montanismul propune adepţilor săi martiriul ca semn al sfârşitului, cere separarea Bisericii de lume, încurajează profeţiile şi preoţia femeilor. Datorită nonconformismului şi disciplinei sale rigoriste, montanismul se organizează ca mişcare separată de Biserică, reuşind să câştige în 207 pe scriitorul african Tertulian (150-255). Acesta a scris o serie de lucrări montaniste în care critică serviciul militar, slujbele publice, morala conjugală şi disciplina penitenţială, practicate de Biserica din timpul său: „Către soţie“, „Despre castitate“, „Despre monogamie“, „Despre post“, „Despre puritate“. Mişcarea n-a fost acceptată de Biserică din cauza abuzului cu harisme şi a concepţiei sale, care punea la îndoială justificarea prin har şi iertarea păcatelor după botezare. După anul 500, mişcarea dispare;

- Modalism: erezie trinitară care apare în Asia Mică şi se dezvoltă la Roma, unde este propagată de Praxeas, către 190, de Noetus şi apoi de Sabelie (către 200), de unde şi numele de „sabelianism“. Potrivit acestei concepţii, Dumnezeu S-a revelat succesiv în trei forme sau modalităţi diferite: forma Tatălui, Care a creat lumea şi a dat legea; forma Fiului, Care a salvat lumea; forma Duhului. În acest fel, persoanele divine nu sunt distincte în mod real, între Tatăl şi Fiul neexistând nici o deosebire. Pentru Fotie, modalismul lui Sabelie, care afirma că Tatăl, Fiul şi Duhul nu formează decât o singură persoană, deschide uşa Iudaismului;

- Mesalianism: (în limba siriacă înseamnă „rugători“, de unde numele grec de evhiti) - sectă de asceţi apărută în Siria la sfârşitul secolului al IV-lea, sub conducereta lui Simeon de Mesopotamia, care învăţa că harul şi păcatul coexistă în suflet şi după Botez. Taina Botezului n-ar avea puterea să dezrădăcineze păcatul, care însă îşi menţine influenţa paralel cu energia nouă a harului, creştinul fiind obiectul acestui dualism metafizic. Părinţii ortodocşi, în special Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii, au respins această concepţie, afirmând prezenţa reală, exclusivă şi definitivă a harului în suflet, de la Botez. Păcatul a fost evacuat, scos „afară“; harul sălăşluieşte în mod tainic în inimă, centrul spiritual al omului, dar el se manifestă în mod conştient prin practicarea virtuţilor, pe măsura creşterii spirituale. Sfântul Macarie Egipteanul, autorul „Omiliilor duhovniceşti“, a fost acuzat de mesalianism latent, dar acuzaţia este nedreaptă. (pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, 1981)