Vocabular religios

Antimis: (lat. Ante-mensa = în locul mesei): acoperământ liturgic pe care sunt reprezentate punerea în mormânt şi patimile lui Hristos, care se aşează pe altarul Bisericii, în vederea oficierii Liturghiei credincioşilor. Antimisul conţine o parte din moaştele unui sfânt sau martir şi poartă semnătura epsicopului locului. Tradiţie păstrată din primele secole, antimisul înlocuia un altar sfinţit, fiind indispensabil pentru Liturghie. Canonul 31 al Sinodului al VI-lea ecumenic interzice Liturghia în case de rugăciune sau locuinţe particulare. De asemenea, canonul 7 al Sinodului al VII-lea ecumenic interzice sfinţirea bisericilor fără moaştele martirilor. Fie că sunt aşezate sub masa altarului, fie că sunt prinse în antimis, ele reprezintă Biserica cerească, pe temelia căreia stă Biserica pământească. Preotul primeşte antimisul de la episcopul său, a cărui semnătură garantează nu numai existenţa unei comunităţi euharistice locale, ci şi comuniunea sacramentală ce există între el şi preot. Antimisul sfinţit este absolut necesar pentru săvârşirea Tainei Euharistice, cu toate că „Pidalionul“ aminteşte cazul lui Lucian martirul, preot din Antiohia, care, fiind în închisoare, săvârşeşte Liturghia pe pieptul său. Teodoret de Cyr foloseşte mâinile diaconului său în loc de altar, iar Sf. Ioan Hrisostom nu ezită să spună, în „Despre preoţie“, că mâinile sfinte ale preotului sunt mai preţioase decât altarul. (pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă)