Vocabular religios

slavă (gr. doxa, lat. gloria): stare de mărire sau de glorificare a firii umane sau a creaţiei în împărăţia lui Dumnezeu, cu care sfinţii se îmbracă de aici, de pe pământ. „Căci Fiul Omului va veni cu slava Tatălui Său şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale“ (Mt. 16, 27) În sens biblic, slava este manifestarea sau prezenţa concretă a lui Dumnezeu în creaţie, (Iez. 1, 28). Semnele evidente ale prezenţei lui Dumnezeu se văd nu numai în „pământul plin de slavă“ (Ps. 103, 25), ci şi în simbolurile din templul lui Solomon şi în revelaţiile profetice. Isaia vede slava Treimii în vocea serafimilor care strigă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui“ (Isaia 6, 3). Slava este oglindirea chipului lui Dumnezeu în om, în lumina care a învăluit trupul înainte de cădere. De aceea, mântuirea este restatornicirea chipului şi a slavei primului om zidit de mâinile lui Dumnezeu. Slava este lumina ipostasului, care pătrunde firea omenească a lui Hristos, îndumnezeind-o. Slava este strălucirea Sf. Duh în sufletele creştinilor, chemaţi „să urce din slavă în slavă“ (II Cor. 3, 18), până vor deveni oglinzi perfecte ale sfinţeniei lui Dumnezeu. În literatura de specialitate din secolul al XVI-lea, slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate, care s-a arătat pe Tabor în trupul lui Hristos. Lumina taborică nu este o vedere a firii dumnezeieşti, ci a slavei firii Lui. Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza dumnezeirii. Slava este o realitate eshatologică nepieritoare şi nemuritoare, fiind însuşi mediul împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu. Dar ea este văzută şi gustată de sfinţi încă de aici. Acesta este sensul îndemnului de a „slăvi“ pe Dumnezeu, adică de a recunoaşte şi de a mărturisi prezenţa Sa concretă şi legătura Sa nemijlocită cu făpturile Sale, în rugăciune, în doxologie şi mulţumiri: „Să te laude pe Tine, Doamne, toate lucrurile Tale şi cuvioşii Tăi să Te binecuvinteze. Slava împărăţiei Tale vor spune şi de puterea Ta vor grăi“ (Ps. 144, 10-11). (pr. prof. dr. Ion BRIA, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994)