Vocabular religios

dogmă (gr. dogma, iniţial „părere“): în Ortodoxie, dogmele sunt adevăruri de credinţă revelate prin descoperire dumnezeiască. Ca urmare, creştinii ortodocşi le consideră sfinte, veşnice, neschimbătoare şi necesare pentru mântuire. Dogmele nu descriu toată existenţa, ci acele laturi mai puţin sesizabile sau complet insesizabile, necesare mântuirii. Dogma este adevărul de credinţă cuprins în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie; este o doctrină de credinţă formulată în mod sinodal, în care Biserica recunoaşte conţinutul deplin şi dezvoltarea ortodoxă a învăţăturii apostolice, transmisă fie prin tradiţia scrisă, fie prin cea orală. În vocabularul sinoadelor ecumenice, dogma înseamnă expresia conciliară, cu autoritate obligatorie explicită, a credinţei Bisericii. Dogma este echivalentă cu „oros“, adică normă de credinţă sau definiţia doctrinară, şi se deosebeşte de „canon“, care are sensul unei prescripţii disciplinare sau reguli cultice. Teologii ortodocşi fac deosebire între: dogme, adică doctrine de credinţă care au autoritatea unui sinod, „teologumene“, adică învăţături cu mare circulatie în Biserică, dar care nu au consensul unanim al Bisericii, şi „opinii“ teologice, adică interpretări particulare ale unor teologi sau şcoli de teologie, care însă nu contravin consensului Tradiţiei. Ortodoxia n-a ţinut cu orice preţ să formuleze, pe cale sinodală, în dogme, mărturisirea ei de credinţă, deoarece dezvoltarea doctrinei nu depinde de procesul de dogmatizare. Transmiterea tradiţiei nu se limitează la calea dogmatică, deoarece există alte moduri de articulare şi de comunicare: cultul, Liturghia, iconografia, arta, imnografia, tradiţiile populare. „Noi dogme“ nu înseamna „noi revelaţii sau doctrine“, ci noi experienţe şi întelegeri teologice ale adevărului pe care Biserica l-a primit o dată pentru totdeauna. Se poate vorbi de istoria dogmelor în sensul de evoluţie istorică a formulării doctrinelor. (pr. prof. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase)