Vocabular religios

Alfa şi Omega (prima şi ultima literă din alfabetul grec): nume date lui Iisus Hristos pentru a exprima credinţa că El este începutul şi sfârşitul creaţiei, că El reprezintă veşnicia existenţei. Literele Alfa şi Omega apar pe icoana lui Iisus Hristos, împreună cu O ON („Cel ce este“), două nume descoperite de El Însuşi: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel ce este şi Cel ce vine“ (Apoc. 1, 8);

doxologie (gr. doxoligia - a aduce slavă/mărire lui Dumnezeu) sau slavoslovie (sl. slavosloviti - a slăvi, a preamări pe Dumnezeu): forma imnologică şi imnografică de a exprima transcendenţa, puterea şi măreţia lui Dumnezeu în actul rugăciunii, al cultului liturgic, al omiliei şi al discursului teologic. Sf. Ap. Pavel face o apropiere între Euharistie şi doxologie, între mulţumire şi laudă (I Tes. 5, 17), deoarece, recunoştinţa faţă de Dumnezeu, singurul vrednic cu adevărat de a fi lăudat, ia forma litaniei de proslăvire. „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, faceţi totul pentru slava (doxa) lui Dumnezeu“ (I Cor. 10, 31). De unde, insistenţa nu numai asupra structurii doxologice a dogmei, ci şi asupra ideii că Biserica este templul slavei divine: „În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare“ (cf. Is. 6, 1-3). Există diverse forme de rugăciune sau doxologie: de mulţumire, de laudă, de mărturisire, de cerere, toate începând cu „Doxa Patri…“. Cea mai înaltă expresie de laudă este însăşi doxologia trinitară: „Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh“. Pentru Sf. Nicolae Cabasila („Explicarea dumnezeieştii Liturghii“, XXIII, 4, trad. cit. p. 161-163), toate rugăciunile, gesturile, riturile preotului şi credincioşilor din cadrul Liturghiei ţintesc să constituie o unică, grandioasă doxologie euharistică după ectenia catehumenilor: „Ca şi aceştia, împreună cu noi să slăvească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. Doxologia indică cel mai bine faptul că Biserica pământească concelebrează alături de Biserica cerească (Apoc. 5, 13), corul credincioşilor „închipuind în mod tainic“ (Imnul Heruvic) cântarea cetelor îngereşti: „Că pe Tine Te laudă toate puterile cereşti şi Ţie mărire Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh…“;

Pantocrator: nume grec cu înţelesul de „atotţiitor“, folosit în textul Crezului de la Niceea (325). Vechiul Testament în greacă a tradus cu acest termen cuvântul ebraic Adonai Sabaoth, care înseamnă „Domnul Atotputernic“, Care susţine în viaţă toată creaţia. (pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, IBMBOR, 1994; pr. prof. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase)