Vocabular religios

acrivie (gr. akriveia = exactitate): aplicarea strictă a canoanelor în cazuri în care doctrina şi tradiţia Bisericii trebuie să fie respectate cu rigoare. În cursul istoriei, acrivia a alternat cu iconomia. Acrivia şi iconomia sunt două modalităţi de care Biserica dispune în exercitarea autorităţii sale canonice. Canoanele sinoadelor ecumenice menţionează două categorii de eretici şi schismatici, faţă de care Biserica procedează diferit când este vorba de primirea lor la Ortodoxie: unii sunt acceptaţi ca botezaţi valid, prin repudierea în scris a ereziei lor şi prin săvârşirea Tainei Mirungerii (arieni, macedoneni, sabelieni, novatieni, tetradiţi, apolinarieni, eutihieni, dioscoriţi, severieni); alţii sunt primiţi ca nebotezaţi, urmând să fie apoi catehizaţi, exorcizaţi şi, în fine, „iluminaţi“ (eunomieni, montanişti, sabelieni, manihei, valentinieni, marcioniţi). Criteriul acestei analize a fost regula de credinţă apostolică sau Ortodoxia, de la care nu există dispensă.

agem: semn de modulaţie sau de alterare a scărilor în muzica bisericească psaltică, care se scrie pe nota „zo“ sau „vu“ (coborând intonaţia cu un semiton) ori pe „ga“ (făcând pe „vu“ diez).

analog: pupitru înalt, pliat, acoperit cu o pânză brodată, pe care se pun cărţile într-o biserică ortodoxă. Pupitru portativ, situat în mijlocul bisericii, pe care se pun cărţile în timpul slujbei; tetrapod; iconostas.

antinomie: exprimare sub forma a două afirmaţii, contradictorii din punct de vedere raţional, dar adevărate şi egale pentru credinţă, ce trebuie să fie afirmate simultan ca fiind corecte. De exemplu: Dumnezeu este unul după fiinţă, dar întreit după persoane. Antinomia e o propoziţie contradictorie din punct de vedere logic, formal, dar nu iraţională. Antinomia, ca metodă teologică, scoate în evidenţă necuprinsul lui Dumnezeu, caracterul personal, dinamic al fiinţei Sale, care nu poate fi asimilat, nici redus la termenii şi noţiunile raţionale.

apologetică: apărare sau justificare a unei idei, doctrine. Este o ramură a teologiei sistematice, care încearcă dovedirea existenţei lui Dumnezeu prin probe raţionale sau argumente logice. A fost introdusă în învăţămantul ortodox sub influenţa teologiei apusene. Atât în perioada apologeţilor, cât şi în cea patristică, adevărul despre existenţa lui Dumnezeu nu se poate stabili pe baza aşa-ziselor argumente raţionale. Dumnezeu se dovedeşte în şi prin manifestarile Sale, mai ales prin întruparea Logosului, care constituie revelaţia plenară a lui Dumnezeu. O abordare conceptuală a misterului lui Dumnezeu este exclusă. Desigur, cunoaşterea raţională nu este eliminată, dar ea are limitele, parţialitatea şi ambiguităţile ei.

asemănare (gr. homoiosis): starea de desăvârşire la care este chemat să ajungă omul, creat după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26). Asemănarea este orientarea şi mişcarea de bază a chipului spre perfecţiunea lui Dumnezeu, de unde caracterul dinamic al antropologiei şi spiritualităţii ortodoxe. Dacă chipul este o proprietate „naturală“, asemănarea este rodul libertăţii şi efortului voinţei, al sinergiei. Asemănarea se referă şi la destinul eshatologic al umanităţii, care este descris mai degrabă ca un urcuş „din slavă în slavă“ (II Cor. 3, 18) decât ca o reîntoarcere la o stare pierdută.

atribute: proprietăţi reale ale firii dumnezeieşti, descoperite în lucrarea proniatoare şi de mântuire, prin care Dumnezeu Se comunică şi Se manifestă ca fiinţă personală, potrivit cu starea noastră. Atributele sunt energiile sau lucrările necreate prin care Dumnezeu Se coboară şi intră în comuniune cu credinciosul. Dumnezeu este absolut diferit, după fiinţa Sa spirituală, de om, care este compus din trup şi suflet creat. „Eu sunt Dumnezeu Atotputernic şi nu sunt om“ (Osea 11, 9). „Dumnezeu nu-i ca omul“ (Num. 23, 19). Dumnezeu nu primeşte existenţa din afară, nu o are prin participare, de aceea fiinţa Sa, nefiind adusă la existenţă din neexistenţă, nu are nimic contrar.