Ce simbolizează veşmintele liturgice

Slujitorii altarelor săvârşesc fiecare sfântă slujbă înaintea lui Dumnezeu în veşminte speciale, diferite de cele obişnuite. Acestea se deosebesc prin forma lor impunătoare şi ornamentată, croială şi culoare, dar mai ales prin faptul că înainte de a fi folosite în cult sunt sfinţite în cadrul unei slujbe speciale.

Îmbrăcarea preoţilor în veşminte trimite la realitatea împărăţiei veşnice a lui Hristos şi completează cadrul ceremonial, fastul şi strălucirea cultului. Prin sfintele veşminte îmbrăcate de diaconi, preoţi şi arhierei sporeşte duhul evlaviei în cadrul sfintelor slujbe şi se ajută la crearea cadrului liturgic-festiv pentru desfăşurarea diferitelor rânduieli bisericeşti.

Aceste obiecte sfinţite capătă înţeles prin explicarea simbolismului care-l însumează în ele, aflându-se în strânsă legătură cu faptele şi evenimentele din istoria biblică. Ele îşi au originea în epoca apostolică, fiind o continuare a veşmintelor din cultul Vechiului Testament, pe care le purtau arhiereii, preoţii şi leviţii în serviciul Cortului Mărturiei şi apoi al Templului. Dacă în primele secole, preoţii creştini oficiau slujbele numai în hainele lor obişnuite, întrebuinţarea unor veşminte speciale pentru cult provine din secolul al III-lea, iar în veacul al IV-lea mărturiile despre folosirea unor veşminte pentru cult devin mai numeroase.

Devin astfel din ce în ce mai prezente, mai necesare şi mai frumoase poate şi pentru a atrage prin exprimarea grandioasă pe cei încă neconvertiţi la creştinism. În aceste timpuri au început să se definească şi să se fixeze veşminte liturgice pentru fiecare treaptă clericală, diacon, preot şi arhiereu. „Tot ceea ce se petrece în cultul bisericii ortodoxe nu face decât să pună în fapt şi să afirme în chip văzut realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. Toate actele liturgice se împlinesc cu acest scop, iar veşmintele liturgice pe care arhiereul, preotul sau diaconul le îmbracă la săvârşirea fiecărei sfinte taine duc practic la împlinirea acestor lucrări, prin harul Sfântului Duh. Ele au un rost liturgic şi practic, fiind un acoperământ, o platoşă a slujitorilor în faţa focului dumnezeirii. Fiecare veşmânt are un rost anume, rost explicat cel mai bine de textul rugăciunii la îmbrăcarea fiecărui veşmânt“, ne-a spus părintele Ionel Durlea, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe“ - Vechi din Bucureşti.

Stiharul, veşmântul mântuirii şi haina veseliei

Cel dintâi veşmânt sfinţit pentru slujbă, comun celor trei trepte clericale, este stiharul. Acesta este un veşmânt lung, cu mâneci largi, care acoperă tot corpul de la grumaz până la picioare, asemănător tunicilor greco-romane şi veşmintelor preoţeşti din Vechiul Testament. După formă şi tipar, el corespunde tunicii lui Aaron, motiv pentru care şi Biserica creştină l-a însuşit de timpuriu în cultul ei. Stiharul, ca şi celelalte veşminte ale diaconului, este de culoare deschisă, fiindcă simbolizează îngerii care s-au înfăţişat în veşminte albe la Mormântul Mântuitorului Hristos.

Diaconul îmbracă stiharul ori de câte ori slujeşte, iar preotul şi arhiereul îl folosesc numai la oficierea Sfintei Liturghii. Acest veşmânt simbolizează lumina lui Hristos, precum şi curăţia vieţii liturgice, aşa cum reiese din conţinutul rugăciunii pe care o rostesc slujitorii în momentul îmbrăcării: „Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat cu veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a împodobit“.

Orarul diaconilor, simbolul aripilor îngerilor şi serafimilor

Al doilea veşmânt liturgic, specific numai diaconilor, este orarul. El are forma unei fâşii lungi de stofă brodată cu ornamente, care se poartă pe umărul stâng, atârnând în faţă şi în spate, peste stihar. Cea mai veche mărturie despre întrebuinţarea orarului în cult o întâlnim în canoanele 22 şi 23 ale sinodului din Laodiceea din anul 364, în care se specifica că acest veşmânt este distinctiv şi exclusiv diaconilor. Termenul de orar provine de la verbul latinesc oro, orare - a se ruga -, fiindcă prin acest veşmânt se dădea în vechime semnalul începerii rugăciunii obşteşti. În prezent, ridicarea lui în sus de către slujitor în timpul rostirii ecteniilor sau a diferitelor formule liturgice invită pe credincioşi la rugăciune sau la ascultarea cu atenţie a ceea ce se rosteşte în biserică.

Orarul trimite la realitatea slujirii îngerilor care zboară neîncetat în jurul tronului ceresc, slujind Domnului, iar după unii Părinţi ai Bisericii, orarul la diaconi se aseamănă cu aripile îngerilor, iar diaconii îşi încing uneori cruciş orarul (înainte de împărtăşire) simbolizând astfel pe serafimi, care îşi acoperă ochii, în semn de umilinţă, neîndrăznind să vadă faţa Domnului.

„Mâna Ta cea dreaptă a sfărâmat pe vrăjmaşi“

Din categoria veşmintelor comune celor trei trepte ierarhice mai fac parte şi mânecuţele. Acestea sunt două manşete cu care slujitorul strânge marginea mânecilor stiharului, pentru a uşura flexibilitatea mâinilor. Mânecuţele au fost introduse destul de târziu în cultul creştin, mai mult din motive de ordin practic, pentru a nu-i stânjeni pe slujitori în îndeplinirea acţiunilor rituale în timpul Sfintei Liturghii.

Din cuprinsul rugăciunii ce se rosteşte de slujitori la îmbrăcarea cu mânecuţa dreaptă: „Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu mulţimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici“, înţelegem că mânecuţele înseamnă puterea lui Dumnezeu care întăreşte pe cei ce săvârşesc cele sfinte.

Epitrahilul simbolizează jugul cel bun al lui Hristos

Veşmintele preoţeşti sunt cinci la număr: Stiharul, mânecuţele, epitrahilul, brâul şi felonul şi toate acestea sunt în strânsă legătură cu funcţia harismatică a preotului, adică cu rolul său de organ sfinţitor al vieţii credincioşilor. Veşmintele liturgice cu care este împodobit preotul oferă acestuia demnitate şi măreţie, introducându-l practic pe acesta în sfera realităţilor dumnezeieşti. „Epitrahilul este semnul văzut al pogorârii harului peste preotul care lucrează în numele lui Dumnezeu, la slujirea semenilor prin Sfintele Taine. De aceea, atunci când preotul îmbracă acest veşmânt, afirmă că harul lui Dumnezeu se pogoară peste capul lui, peste grumazul lui, întocmai ca jugul cel uşor al lui Hristos, ca să poată astfel sluji semenilor şi la mântuirea lumii, după trimiterea pe care a primit-o în numele lui Dumnezeu“, ne-a mai spus părintele Ionel Durlea.

Veşmântul cel mai important al slujirii preoţeşti este epitrahilul. Fără epitrahil nu se poate oficia nici o sfântă slujbă. Denumirea sa derivă de la două cuvinte greceşti care explică modul folosirii şi purtării lui în cult de către preot (peste grumaz, în jurul gâtului). Cu acest veşmânt preotul binecuvintează casele, mesele sau creştetele credincioşilor, iar sub acoperişul tainic al epitrahilului duhovnicilor mii de credincioşi îşi găsesc mângâierea sufletului şi iertarea păcatelor, în scaunul spovedaniei. La origine, epitrahilul a provenit din orarul diaconesc trecut peste grumaz şi atârnând în jos, cu ambele capete ale acestuia.

Potrivit formulei rostite de preot înainte de a se îmbrăca cu acest veşmânt „Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce varsă harul Său peste preoţii Săi...“, epitrahilul simbolizează darul Duhului Sfânt revărsat asupra preotului pentru a-l învrednici să slujească cele sfinte în Biserica lui Hristos, simbolizează jugul cel bun al lui Hristos.

Peste stihar şi epitrahil, preotul şi arhiereul se încing cu brâul, o fâşie de stofă îngustă, prelungită la capete cu două panglici, cu ajutorul cărora slujitorii îşi strâng stiharul împrejurul corpului, ca să fie mai comozi şi mai îndemânatici în îndeplinirea lucrărilor sfinte. Brâul îl găsim în întrebuinţare şi la popoarele antice, în special la cele orientale care purtau veşminte lungi şi largi, iar ca veşmânt liturgic, brâul a fost introdus în cultul creştin începând cu secolul al V-lea şi i s-au atribuit în timp o multitudine de sensuri simbolice.

Culoarea felonului, aleasă în legătură cu o perioadă sau un anumit moment liturgic

Al treilea veşmânt liturgic specific numai preoţilor este felonul sau sfita. Acesta aminteşte de mantaua sau pelerina pe care o purta Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli. La început, culoarea felonului a fost albă, simbolizând curăţia şi îmbrăcarea cu slava dumnezeiască. Cu timpul, au început să se folosească pentru confecţionarea lui şi materiale de alte culori, acestea fiind folosite în strânsă legătură cu o perioadă sau un anumit moment liturgic. În timpul Postului Mare, se poartă de regulă felon de nuanţe roşii; în Săptămâna Sfintelor Patimi şi la slujbele funebre se foloseşte felon de culoare neagră, ca expresie a pocăinţei. Pe spate, felonul este împodobit cu chipul Mântuitorului Hristos, al Maicii Domnului sau al Sfintei Cruci, semne ale împăcării şi ale izbăvirii noastre din păcat.

Veşmintele liturgice ale arhiereului - cele şapte daruri ale Duhului Sfânt

Veşmintele liturgice ale arhiereului se deosebesc de cele ale preotului şi ale diaconului prin forma, frumuseşea şi podoaba lor exterioară impunătoare, simbolizând strălucirea şi superioritatea demnităţii arhiereşti. Arhiereul săvârşeşte toate slujbele, ierurgiile şi Sfintele Taine. Liturghisirea sa reprezintă chipul cel mai înalt al slujirii noastre cultice şi, de aceea, arhiereilor li s-au rezervat anumite ecfonise şi formule liturgice de binecuvântare proprii, cum ar fi „Pace tuturor“.

În timpul slujirii, arhiereii îmbracă, pe lângă veşmintele comune şi celorlalte trepte, alte trei veşminte specifice treptei arhiereşti: omoforul, sacosul şi mantia. Astfel, arhiereul îmbracă în total şapte veşminte care simbolizează cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, precum şi plinătatea harului.

Sacosul, adoptat definitiv în cult de Sfântul Ioan Gură de Aur

Sacosul este un veşmânt lat în formă de sac, cu mâneci scurte şi largi, pe care arhiereii îl îmbracă peste stihar, după ce şi-au pus pe ei epitrahilul, mânecuţele şi brâul. În Biserica primară nu a existat acest veşmânt, iar arhiereii oficiau serviciile divine îmbrăcaţi numai în felon. La început, sacosul a fost un veşmânt împărătesc, iar mai târziu, împăraţii bizantini au dăruit acest veşmânt patriarhilor de Constantinopol, iar aceştia la rândul lor îl îmbrăcau numai la cele trei mari sărbători ale anului: Naşterea Domnului, Învierea şi Cincizecimea. Cel care l-a adoptat în mod definitiv a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că îl incomoda felonul fără mâneci atunci când predica.

Sacosul nu se foloseşte în cult decât atunci când arhiereul oficiază Sfânta Liturghie. El este simbolul umilinţei şi al pocăinţei şi aduce aminte de mantia cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul în semn de batjocură în timpul Sfintelor Sale Patimi. Închipuie, de asemenea, cămaşa lui Hristos, ţesută în întregime dintr-o bucată, simbolizând Biserica creştină, a cărei conducere spirituală şi purtare de grijă o iau arhiereii asupra lor. Sacosul nu este croit din bucăţi, ci din întreg, aşa cum Biserica lui Hristos este una şi întreagă de la o margine la cealaltă a pământului. Clopoţeii cu care se încheie cele două părţi laterale ale sacosului simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să iasă din gura episcopului, iar numărul lor (câte şase în fiecare parte) reprezintă glasul propovăduirii celor 12 Apostoli care au răspândit cuvântul Sfintei Evanghelii în toată lumea.

Sfântul Grigorie de Nazianz a dăruit diaconului Eutropiu 13 omofoare

Cel mai important veşmânt arhieresc este omoforul. Nici un arhiereu nu slujeşte fără omoforul aşezat pe grumaz. El este unul dintre cele mai vechi veşminte arhiereşti, fiind prezent în cult încă din primele veacuri creştine. Potrivit tradiţiei, Maica Domnului ar fi făcut cu propria ei mână un omofor lui Lazăr din Betania, pe care Mântuitorul îl înviase din morţi şi care, mai târziu, a ajuns episcop al Ciprului, iar Sfântul Iacob, fratele Domnului şi primul episcop al Ierusalimului, săvârşea sfintele slujbe purtând pe grumaz un omofor. Prima atestare documentară despre folosirea omoforului în cult o avem din secolul al IV-lea, când Sfântul Grigorie de Nazianz a lăsat prin testament diaconului Eutropiu 13 omofoare. „Pe umeri ai luat, Hristoase, firea noastră cea rătăcită şi înălţându-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatăl.“ Din acest text al rugăciunii care se citeşte la îmbrăcarea omoforului, părinţii Bisericii au mărturisit că acest veşmânt simbolizează „oaia cea pierdută, pe care Mântuitorul a luat-o pe umerii Săi ca s-o mântuiască“, iar în sens mai larg închipuie omenirea cea căzută prin păcat, pe care Mântuitorul Hristos a răscumpărat-o prin jertfa Sa. În acest sens, Sfântul Simeon al Tesalonicului afirmă: „Omoforul pe care îl înfăşură arhiereul pe umeri înseamnă mântuirea şi chemarea oii celei rătăcite, care suntem noi, oamenii, al căror chip l-a luat Mântuitorul, întru care a şi pătimit cu crucea, mântuindu-ne pe noi“.

Arhiereii îmbracă mantia atunci când slujesc fără stihar şi sacos

Mantia este un veşmânt lung şi larg, fără mâneci, ca o pelerină bogată, de culoare purpurie, şi lungă la spate, pe care arhiereii o îmbracă numai în cadrul slujbelor bisericeşti la care nu îmbracă stiharul şi sacosul, cum ar fi Vecernia, Litia, sfinţirea apei, Sfântul Maslu, Taina Sfintei Cununii şi diferite procesiuni. Simbolizează simplitatea călugărească, dar şi puterea şi plenitudinea demnităţii arhiereşti. Mantia se încheie în faţă, la gât şi în partea de jos. Lângă încheietura de la gât, de o parte şi de alta, sunt două pătrate de stofă, brodate frumos, numite table sau lespezi, iar jos alte două, numite „poluri“. Acestea simbolizează Legea cea Veche şi cea Nouă, iar râurile mantiei se identifică cu învăţăturile neîncetate ale celor două testamente.

Pe lângă toate aceste veşminte propriu-zise, arhiereul mai foloseşte în slujirea sa şi alte veşminte, cum ar fi mitra, precum şi unele distincţii, insigne şi cruci corespunzătoare treptei arhiereşti, şi anume: engolpionul, crucea pectorală, cârja, dichero-tricherele şi vulturul, specifice treptei administrativ-bisericeşti a fiecărui ierarh.