Înveşmântarea lirică a textului sacru în Biserica Primară

Una dintre cele mai fidele reflecţii ale poeziei biblice, purtătoare pe mai departe a specificului lirico-stilistic în teologia Bisericii Primare, se regăseşte cu siguranţă în poezia siriacă. Puternic grefată pe tradiţia şi cultura semitică din arealul mesopotamian, literatura siriacă devenea un spaţiu propice de asimilare şi propagare a creştinismului, de data aceasta, prin mijlocirea Sfintei Scripturi.

În virturea vechimii şi complexităţii sale, textul Sfintei Scripturi a presupus o implicită lucrare exegetică. Tradiţia teologică a Părinţilor sirieni oferă în acest sens o paletă complexă de lucrări, dedicate hermeneuticii şi exegezei biblice. Astfel, versiunea Siro-Hexaplară oferă o interpretare de bază a textului vechi-testamentar din Septuaginta, iar versiunea Harqleană este asimilată comentariilor patristice pentru textul Noului Testament. Mai mult, preluarea imaginilor şi tematicii biblice a devenit laitmotiv pentru literatura siriacă apocrifă. În „Faptele lui Iuda Toma”, de pildă, regăsim „noi însemnări despre Patriarhii biblici, amănunte despre viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor Apostoli”. Toate aceste însemnări neoficiale (sau necanonice), prospere în teme corelative cu suport biblic, „s-au răspândit cu repeziciune până şi în Apus”. Sub această formă a înflorit un nou gen literar de factură teologică, anume poezia siriacă.

Contextul liturgic al poeziei siriene

Fără a face parte din categoria consacrată genurilor lirice, cunoscute în perioada primelor veacuri creştine, poezia siriacă s-a născut şi a înflorit în contextul liturgic. Prin caracterul său teologic rezumativ şi concis, această nouă formă de expresie apologetică a fost receptată cu succes în cadrul corpusului eclesial. Pe de altă parte, ea aducea şi solemnitate cultului liturgic, nepreluând absolut nimic din „cântecele populare din tradiţiile păgâne”. Pot fi sesizate însă diferite analogii şi similitudini cu poezia biblică ebraică: „versurile siriace gupate în perechi formează o frază metrică, o construcţie cum obişnuiesc să spună sirienii, reproducând îndeaproape paralelismul din versificaţia ebraică. Nu există îndoială că folosirea strofelor cu acrostih, rânduite în ordine alfabetică, au fost introduse în poezia siriacă prin emulaţia unor anumiţi psalmi şi prin Plângerile lui Ieremia, ambele prezentând acelaşi aranjament structural” (Rubens Duval, Syriac Literature: An English Translation of La Litterature Syriaque, Translated by Olivier Holmey, Gorgias Press, 2013, p. 9).

Sfântul Efrem, poetul-teolog al Bisericii Primare

Ca specificitate a tradiţiei siriace, în calitatea ei de vehicul pentru teologie, poezia reprezenta în sine una dintre cele două posibilităţi de exprimare a adevărului dumnezeiesc. Astfel, pe lângă clasicele abordări conceptuale tributare definiţiilor şi explicaţiilor argumentative, teologhisirea în versuri se foloseşte de imagini lingvistice şi paradoxuri pentru exprimarea adevărurilor dumnezeieşti. Pe de altă parte, abordarea literară se caracterizează ca fiind una directă cu o singură perspectivă rezolutorie, de vreme ce poezia consistă într-o abordare indirectă, însumând o pluritate de răspunsuri. Marele siriacit şi profesor de la Oxford, Sebastian Brock, identifică ca perioadă de afirmare teologică a poeziei în tradiţia Bisericii Siriene „secolele IV-VI”, marcate prin operele de excepţie ale marilor Părinţi şi scriitori sirieni. „Poetul-teolog prin excelenţă al Bisericii Siriene Primare”, afirmă Sebas­tian Brock, „a fost bineînţeles Sfântul Efrem şi viziunea sa despre cum cele două lumi, materială şi spirituală, se întrepătrund într-o infinitate de feluri, fiind una de mare relevanţă pentru secolul XX, în contextul crizei ecologice de care lumea de astăzi a devenit tot mai conştientă. Pentru el, binele spiritual este legat intim de dreptul de a folosi creaţia şi de conştientizarea interconexiunii cu toţi şi cu toate. Prin faptul că Sfântul Efrem exprimă o profundă teologie prin intermediul poeziei, mai degrabă decât prin proză, este o binevenită amintire, în special pentru bisericile răsăritene, că aceasta este, de asemenea, un important, deşi atât de mult neglijat, mod de discurs teologic, potrivit mai cu seamă mediilor neîndreptate spre o abordare raţională. Trebuie menţionat că Sfântul Efrem are o mare relevanţă în înţelegerea modului în care ar trebui să fie citită şi înţeleasă Sfânta Scriptură: ceea ce are de spus prin poezia sa reprezintă un excelent antidot pentru orice fel de abordare fundamentalistă” (Sebastian P. Brock, Syriac Liturgical Poetry - a Resource for Today, in The Harp, vol. VIII, IX/1995-1996, p. 54).

Memre şi madraşe în opera Sfântului Efrem

Poezia biblică a fost multiplicată în adevăratul sens al cuvântului prin alesele preocupări teologico-lirice ale Părinţilor sirieni. Luând ca etalon opera Sfântului Efrem Sirul vom regăsi o multitudine de teme scripturistice, descrise şi explicate teologic prin imagini şi simboluri, mare parte din ele fiind fundamentate pe versete şi citate întregi din Vechiul şi Noul Testament. Odată cu Sfântul Efrem apar două dintre cele mai importante manifestări stilistice ale poeziei siriene: memre - sau omiliile în versuri - şi madraşe - imnurile liturgice sau poemele cântate. În funcţie de aceste două categorii, poezia Sfântului Părinte a putut fi analizată din punct de vedere biblic şi dogmatic, catehetic şi omiletic, apologetic, polemic sau liturgic. Din colecţia sa de omilii în versuri am putea aminti: cele „Şase memre despre credinţă”; „Memre despre Nicomidia”, cuprinzând aici o descriere pe larg a cataclismului ce a lovit oraşul la anul 358; „Memre împotriva lui Bardesanes”, exponente ale genului apologetic; „Despre Iona şi pocăinţa ninivitenilor”, un comentariu omiletic în versuri despre cunoscutul episod biblic; „Despre femeia cea păcătoasă”, comentariu biblic pe capitolul 7 de la Luca etc.

Pe de altă parte, bogata colecţie de poeme liturgice sau madraşe „reprezintă cea mai importantă parte din opera Sfântului Efrem. Au ajuns până la noi în colecţii de diferite mărimi, păstrate laolaltă cu poemele în forma lor completă, culese dintr-un număr redus de manuscrise, datate în secolele V-VII (în manuscrisele târzii, tradiţiile liturgice au generat numai extrase). Este însă incert dacă aceste colecţii merg până în perioada Sfântului Efrem sau se regăsesc mai degrabă la editorii operei sale, care au trăit după el, în orice caz, existau la anul 485, când Filoxene a refuzat o parte din ele (tot el menţionând de asemenea o serie de colecţii de texte care nu s-au mai păstrat - Sebastian Brock, Părinţii şi scriitorii sirieni de ieri şi de azi, Craiova, 2016, p. 49). Sunt de amintit în acest sens: „Madraşe despre Credinţă”; „Madraşe despre Nisibe; „Madraşe împotriva ereziilor”; „Madraşe despre feciorie”; „Madraşe despre Biserică”; „Madraşe la Naşterea Domnului”; „Madraşe despre Pâinea Nedospită”; „Madraşe despre Rai”; Madraşe despre Post”; „Madraşe împotriva lui Iulian Apostatul” etc. (Ibidem)

Particularitatea imnografiei efremiene

Opera Sfântului Efrem Sirul face dovada clară a unei continuităţi stilistice şi exegetice în marele creuzet al poeziei de inspiraţie biblică. Complexitatea elementelor preluate din textul sacru şi integrate magistral în corpusul literaturii siriace îl arată pe acest mare dascăl al Bisericii Primare ca etalon şi deschizător de drumuri. „El este ortodox şi totuşi reţine în doxologia sa cele mai genuine forme de invocare; este fantezist şi în afara influenţelor din literatura ebraică veche, cu care criticismul modern ne-a făcut atât de familiari şi, totuşi, prin expresiile sale însufleţeşte istoria veche” (F.C. Burkitt, Early Syriac Theology. Early Eastern Christianity, Gorgias Press, 2009, p. 116).