Religia creştină este prin excelenţă religia iubirii. Dumnezeu Însuşi este iubire, iar cei care nu iubesc nu pot să‑L cunoască (cf. 1 Ioan 4, 8). De aceea, orice formă de manifestare a iubirii este, în fond, nu numai o îndeplinire a poruncii pe care Dumnezeu ne‑a dat‑o, ci şi o continuă cunoaştere a marii Sale milostiviri. Iubindu‑i pe semenii noştri, Îl iubim pe Dumnezeu, aşa cum, dacă‑L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, inevitabil îi iubim pe semenii noştri. Iubirea faţă de semeni nu se manifestă numai în timpul vieţii pământeşti, ci trece dincolo de moartea fizică. Rugăciunile pe care le facem pentru ei după ce au trecut la cele veşnice ne ajută să fim în comuniune. Întâlnirea cu ei este şi întâlnire cu Hristos Domnul, Cel care a biruit moartea prin Răstignirea şi Învierea Sa. Astăzi este Sâmbăta Moşilor de vară, care precedă Duminica Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor. A fost rânduită această pomenire pentru ca şi ei să se bucure mâine împreună cu noi, cei vii, de venirea Duhului Sfânt.
Ziua sâmbetei este ziua de pomenire a celor trecuţi în veșnicie, ocupând un loc aparte în spiritualitatea liturgică a Bisericii Ortodoxe. Până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, sâmbăta era ultima zi a săptămânii, aducând aminte de finalul creaţiei lumii. Însă, odată cu Jertfa şi Învierea Sa din morţi, Mântuitorul a arătat că lumea creată nu reprezintă totul, ci se „împlineşteÎ în veşnicie, în „ziua a optaÎ, care este duminica. În imnografie, sâmbăta este „ziua odihneiÎ Mântuitorului, înainte de Înviere, petrecută „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu DuhulÎ. De aceea, în această zi se face pomenirea tuturor celor plecaţi din viaţa pământească, pentru ca şi ei să fie părtaşi odihnei Mântuitorului şi să învie împreună cu El.
Există în cursul anului bisericesc şi trei sâmbete în care cei adormiţi sunt comemoraţi solemn, într‑un mod general.
Prima dintre ele este Sâmbăta Moşilor de iarnă, care precedă Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi sau a Lăsatului sec de carne, când „dumnezeieştii părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi, întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii veşnice” (Sinaxarul Sâmbetei Lăsatului sec de carne, din Triod). Această comemorare a fost rânduită acum, pentru că în ziua următoare este prăznuită cea de a doua venire a Domnului, când va judeca lumea. Rugăciunea pentru cei adormiţi devine astfel o imagine a marii adunări eshatologice care va preceda Judecata, la care sperăm să dobândim cu toţii răspuns bun.
A doua zi de pomenire generală a morţilor este Sâmbăta Moşilor de vară, cea de astăzi, care precedă Duminica Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor. A fost rânduită această pomenire pentru ca şi ei să se bucure mâine împreună cu noi, cei vii, de venirea Duhului Sfânt.
Alături de cele două este prăznuită şi Sâmbăta Moşilor de toamnă, în prima sâmbătă a lunii noiembrie, chiar dacă această zi nu este consemnată ca atare în cărţile de slujbă.
În Biserica Ortodoxă Română, toate aceste sâmbete sunt numite ale moşilor, deoarece prin cuvântul „moş” sunt denumiţi înaintaşii dintr‑un neam („din moşi‑strămoşi” este o expresie care arată vechimea necunoscută a unui lucru).
De fiecare dată când se face o pomenire, ea trebuie să fie cu Sfântă Liturghie şi Parastas. Pomenirea celor adormiţi la Sfânta Liturghie este cel mai important lucru pe care îl putem face pentru ei. Fiind pomeniţi la Proscomidie, scoţându‑se o miridă pentru fiecare, apoi la Ectenia specială, de dinaintea Heruvicului, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Dacă cei care fac pomenirea se şi împărtăşesc la Liturghia respectivă, comuniunea cu cei adormiţi este cât se poate de deplină. Aceasta deoarece, după credinţa noastră, mărturisim că cei morţi participă împreună cu noi, în mod nevăzut, la Sfânta Liturghie. Prin primirea nemuritoarelor Daruri, îi ajutăm şi pe ei să primească nemurirea, în Împărăţia cerurilor.
De multe ori se spune că amănuntele sunt lipsite de importanţă. Însă, în Biserică, nici un lucru nu este lipsit de relevanţă pentru viaţa noastră. Astăzi este Sâmbăta Moşilor de vară. În multe biserici vedem aşezate cu grijă, alături de colivă, vin şi colaci, câteva ulcele pline cu cireşe proaspete. Oare să fie acesta un pur obicei, lipsit de importanţă? De unde şi de ce au început să aducă oamenii cireşe în ulcele la pomenirile de azi? E adevărat, se poate răspunde foarte uşor că „e vremea lorÎ. Îndrăznim să credem că rostul este, de fapt, cu totul altul. Ulcelele sunt făcute din lut şi ne aduc aminte de omul zidit de Dumnezeu („Pământ eşti şi în pământ te vei întoarceÎ - Facerea 3, 19). Lutul este modelat de olar, imitând parcă gestul Creatorului. Dacă nu mă credeţi, daţi unui copil o bucată de lut umed să vedeţi ce poate face cu ea. Uneori, lutul acesta modelat şi ars este înfrumuseţat cu desene colorate, amintind parcă tot de Dumnezeu, Care l‑a înfrumuseţat pe om „mai presus decât toată făpturaÎ. Cireşele sunt roşii, iar culoarea lor este culoarea sângelui. Şi când spunem sânge, ne gândim în primul rând la jertfă: a Mântuitorului, dar şi a mucenicilor. Slujbele morţilor, ca şi cea de astăzi, sunt pline de cântări adresate sfinţilor mucenici. Pentru că, de fapt, orice moarte creştinească ar trebui să fie una mucenicească, adică să poarte în ea, într‑un fel sau altul, semnele jertfelniciei pentru Hristos. Îndrăznesc să cred că lutul ars înfrumuseţat, plin cu cireşe proaspete şi roşii, ce se găseşte astăzi în biserici, ne aduce aminte de sfinţii mucenici. Că prin această pârgă a firii înconjurătoare lăudăm, de fapt, pârga firii omeneşti, care sunt mucenicii. De ce? Ca să dobândim veşnicia cea bună alături de ei, atât noi, cât şi cei dragi pe care‑i pomenim. E un posibil răspuns.
Iar în privinţa tuturor celorlalte lucruri pe care ne ostenim să le împlinim la această pomenire, ar trebui să nu uităm cuvintele Mântuitorului în legătură cu milostenia şi masa de pomenire făcute pentru cei adormiţi, având în minte cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Luca: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să‑ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să‑ţi răsplătească. Fiindcă ţi se va răsplăti la învierea drepţilor.” (Luca 14, 12‑14)
