Prohodul Maicii Domnului, privire istorico-liturgică

Praznicul Adormirii Maicii Domnului este marcat liturgic nu doar prin obișnuitele slujbe bisericești, ci și prin rânduirea în cadrul Utreniei - la fel ca la Utrenia din sâmbăta Paștilor - a Prohodului Maicii Domnului, o slujbă de cinstire a Adormirii Fecioarei Maria, care conține o teologie profundă, exprimată în cuvinte simple, ușor de înțeles, așezate în 188 de strofe, împărțite în trei stări.

Încântătorul imn liturgic l-a compus, pe la începutul secolului al XVI-lea, Manuel Corinteanul, profesor la școala teologică a Patriarhiei de Constantinopol. Din evlavie pentru Maica Domnului, piosul dascăl a alcătuit cunoscuta cântare luând ca model Prohodul Domnului, dar, ca particularitate, prezintă legătura duhovnicească între taina Mântuitorului Hristos și taina preaiubitei Sale Maici. Teolog fin, Manuel din Corint a arătat că această legătură spirituală nu se rezumă doar la taina Nașterii Domnului din Fecioara Maria, ci reliefează și modul în care tradiția Bisericii Răsăritene leagă taina morții și mutării în veșnicie a Preacuratei Maici de taina morții și Învierii Fiului ei, lucru evidențiat chiar din prima strofă: „În mormânt Viață/ Ai fost pus, Hristoase,/ Și-a vieţii Maică-acum intră în mormânt/ Și se mută la viața cea de sus”.

Este interesant de reținut faptul că, deși a apărut în spațiul grecesc, acest imn liturgic a cunoscut o răspândire mai mare în spațiul slav, unde este bine știut că evlavia și cultul Maicii Domnului sunt foarte dezvoltate. În prezent, la greci, acest imn liturgic nu mai este prezent în rânduiala sărbătorii de la 15 august.

Prohodul Maicii Domnului a fost tradus în românește de Ion Pralea, sau Prale, în unele dicționare. Originar din Basarabia și, pe lângă ocupația de bază, cântând la strană, era și novice literator, traducând din limba rusă numeroase texte religioase ori compunând poezii. Spirit inventiv, „născocitor”, cum i se spunea în epocă, Ion Pralea a inventat un sistem de scriere universală, fără a fi însușit ulterior de nimeni. De aceea, contemporanii îl vedeau ca pe un personaj controversat. Referiri la scrierile și preocupările sale găsim la Timotei Cipariu, Titu Maiorescu, George Călinescu. Însuși Eminescu, în poezia „Epigonii“, citându-l printre scriitori din trecut, îl numește „Prale, firea cea întoarsă”, iar Grigore Alexandrescu îi dedică și el un vers în Satira duhului meu: „Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea”.

Ion Pralea a publicat Prohodul Maicii Domnului la Iași, în 1820, sub denumirea „Urmări pe mormânturi“. Ulterior, în 1869, cartea s-a retipărit sub denumirea cunoscută și astăzi, Prohodul Maicii Domnului, cu un text revizuit. O altă ediție îngrijită de protosinghelul Teofil Ionescu a fost publicată la București, în 1935. În ultimul timp, au apărut mai multe ediții, dintre care amintim pe cea tipărită de Editura Trinitas la Iași, în 1999, având un bogat cuvânt înainte alcătuit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, dar și pe cele apărute la Editura BASILICA din anii 2012 și 2014.

Revenind la imnul închinat Adormirii Maicii Domnului, să remarcăm că profesorul constantinopolitan prezintă, în starea I, într-o formă sintetică, istoria Adormirii Fecioarei, ce cuprinde vestea primită de la înger, rugăciunea Mariei în muntele Sion, venirea Apostolilor pe norii cerului, coborârea Mântuitorului, în chip nevăzut, la patul Maicii Sale, înconjurat de cetele îngerești. În mod expres se afirmă realitatea morții Născătoarei de Dumnezeu: „Mori acum și te duci/ La viața de sus […]” și „Minune prea mare/ Este a vedea/ Cum cea care Viaţa lumii născu/ Morții cei firești părtașă s-a făcut”. Așa cum am afirmat anterior, se subliniază legătura dintre Maică și Fiu de după moarte, acum Maica fiind fiica cea purtată în brațe: „Prunc fiind Iisus/ Fiul Celui de sus/ Se purta de preacuratele tale mâini/ Iar acum El poartă-n mâini sufletul tău”.

Un loc important în conținutul imnului liturgic îl ocupă atât profețiile despre acest eveniment din viața Maicii Domnului, cât și prefigurările din Vechiul Testament despre Maica Domnului: stâlpul cel de foc care i-a condus pe evrei în pustie, rugul ce nu se mistuie, scara lui Iacov, lâna înrourată a lui Ghedeon, toiagul lui Aaron și scara lui Iacov, fiind numită și pat tăinuit și neîntinat ori „carte curată în care cu trup S-a scris Cuvântul”.

Starea a II-a ne-o înfățișează pe Fecioară în slava cerească, înconjurată de cetele îngerești ce-i cântă neîncetat imnuri de laudă. De aceea, credincioșii, lăudând-o împreună cu îngerii, o roagă să mijlocească pentru Biserică.

Starea a III-a arată de la început lauda de care se bucură Fecioara din partea tuturor neamurilor și limbilor pământești și cerești. Hristos coboară în chip nevăzut să ia preaiubitul suflet al Maicii Sale, subliniindu-se că moartea ei a sfințit lumea: „Astăzi lumea toată/ S-a sfințit cu totul/ Prin sfânta-ţi adormire”, deoarece moartea nu a biruit-o, ea fiind Maica Vieţii: „Vie ești și-n moarte/ Fără de prihană/ Născând Viaţa lumii”. Spre final, credincioșii o roagă pe Maica Domnului și a noastră, a tuturor, să nu-și înceteze mijlocirea puternică pentru noi, autorul exprimând dragostea și tandrețea cu care întreg poporul i se roagă: „Candela luminii/ Preacurată Pruncă,/ Nu ne lăsa uitării”. Astfel se afirmă esența maternității sale divine, rolul lui Hristos în lume, legătura ei cu nea­mul omenesc și nădejdea tuturor pământenilor de a nu fi uitați de cea care, prin zămislirea feciorelnică și minunată a Luminătorului lumii, a scos din întuneric tot nea­mul omenesc.

Această slujbă deosebită, atât de complexă în simplitatea ei, nu reprezintă doar un mijloc de a ne manifesta iubirea și cinstirea față de Maica Domnului, ci și un prilej de a simți și a retrăi taina morții Fecioarei Maria și bucuria nădejdii în înviere.