Vine o vreme când neputinţele fizice, cauzate fie de boli, fie de vârsta înaintată, îi pun pe unii membri ai familiilor noastre (părinţi, bunici ş.a.) în imposibilitatea de a se îngriji singuri de cele necesare unei vieţi normale, atât sub aspect material, cât şi spiritual. Din ambele perspective, responsabilitatea celorlalţi membri ai familiei devine crucială. De aceea, persoanele care au rude în suferinţă ori prea bătrâne ca să mai poată merge singure la biserică pentru a împlini rânduielile creştineşti trebuie să cunoască în ce constă datoria morală pe care o au faţă de aceşti oameni.
Astfel, mai întâi, pentru cel bolnav, rudele trebuie să solicite preoţilor venirea la domiciliu pentru a-i administra Taina Sfântului Maslu, care, aşa cum se ştie, prin rugăciune şi ungerea cu untdelemn sfinţit, aduce primitorului tămăduire sufletească şi trupească. E necesar să se conştientizeze însă că rugăciunea preotului trebuie susţinută de credinţa şi rugăciunile familiei celui bolnav şi, bineînţeles, de ale acestuia din urmă. Maslul nu este un simplu leac printre multe altele, ci o Taină care "va mântui pe cel bolnav prin rugăciunea credinţei şi prin ungerea cu untdelemn în numele Domnului" (Iacov 5, 14-15). După săvârşirea Sfântului Maslu, preotul este chemat să-l spovedească şi să-l cuminece pe cel suferind. Aceste rânduieli trebuie avute în vedere din timp de familie, evitându-se categoric amânarea lor până în clipele de agonie a bolnavului, atunci când, practic, starea lui fizică nu mai îngăduie săvârşirea corespunzătoare a Sfintelor Taine. Canoanele ortodoxe interzic preotului să ofere Sfânta Împărtăşanie unei persoane, fie ea şi muribundă, care nu şi-a manifestat minimal dorinţa de a o primi. Or, în cazuri de comă sau agonie, nimeni nu mai poate percepe indicii cu privire la dispoziţia spirituală a persoanei respective.
Sunt destule cazuri în care cei tineri sunt familiarizaţi îndeajuns cu aceste tradiţii sfinte, încât să nu precupeţească nici un efort în a le respecta cu regularitate, în duhul celei mai curate cuviinţe creştine. Acesta nu poate fi decât rodul binecuvântat al unei educaţii religioase primite în familie de la înşişi părinţii sau bunicii pe care acum îi au în grijă. Întâlnim însă şi situaţii, de-a dreptul dezonorante, în care fiii celor bătrâni sau bolnavi, deşi în plan strict material se achită (uneori cu opulenţă chiar) de îndatoriri, ignoră întru totul responsabilităţile duhovniceşti. Astfel, îngrijitorul personal, medicul şi psihologul au contact permanent cu persoana respectivă, preotul însă, nu!
Să nu uităm că, dintre toate "datoriile" pe care le implică viaţa cotidiană, nici una nu o depăşeşte în importanţă pe cea faţă de sufletul nostru şi, deopotrivă, al rudelor pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat spre îngrijire!
