Ctitorul este întemeietorul unui aşezământ religios. El poate fi singur sau asociat cu familia, cu alţi donatori şi membri ai comunităţii religioase respective. Ctitorul este cel care reuşeşte să susţină şi să realizeze construcţia unui lăcaş de cult care rămâne în folosul unei comunităţi creştine, şi nu al său personal. Devin ctitori şi cei care au contribuit substanţial când s-a pus problema unei consolidări sau renovări esenţiale.
De foarte multe ori se cunosc numele ctitorilor respectivi; dar iarăşi, de multe ori, nu se cunosc ctitorii unor biserici. De ce? Fie au vrut să fie neştiuţi; fie nu au mai fost pomeniţi şi astfel au fost şterşi din memoria comunităţii; fie pomelnicul cu numele lor a fost pierdut, ori este incomplet.
Însă datoria unei comunităţi creştine vii este şi aceea de a pomeni şi a se ruga pentru ctitorii cunoscuţi şi necunoscuţi, din toate timpurile existenţei bisericii.
La ce slujbe ne putem aminti şi ruga pentru ctitori? În primul rând, în cadrul Sfintei Liturghii. Cea mai de folos pomenire este aceea pe care preotul o săvârşeşte în taină, în timpul Proscomidiei; moment în care rugându-se scoate miridele din prescură rostind şi numele fiecăruia. La momentul prefacerii pâinii şi a vinului în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului, aceste miride pentru ctitori participă la sfinţenie în imediata lor vecinătate cu Hristos euharistic pe sfântul disc şi apoi în potir.
Mai există o ectenie specială pentru cei adormiţi după citirea Sfintei Evanghelii, extrasă din slujba de înmormântare, dar desprinsă de aceasta, în care pot fi pomeniţi ctitorii.
La ectenia întreită, există următoarea rugăciune a comunităţii rostită prin preot: "Încă ne rugăm pentru fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfânt locaşului acestuia..."; sau pomenirea acestora din timpul Vohodului Mare cu cinstitele Daruri în mijlocul bisericii.
Iată că Biserica întotdeauna aduce pentru ctitori rugăciune în sfintele slujbe, dar în acelaşi timp impune şi amintirea cu cinste a acestora înaintea credincioşilor.
O altă slujbă pentru ctitori este cea a Parastasului; care se face de obicei la prăznuirea hramului, constituind ca o regulă nescrisă, dar care se înscrie ca gest obligatoriu pus în practică la majoritatea parohiilor. Pomenirea ctitorilor poate fi legată nu numai de hram, ci şi cu alt prilej de sărbătoare din cadrul comunităţii, fie la ceas aniversar.
De altfel, credincioşii pot săvârşi rugăciuni personale şi pentru ctitori, pentru că datorită acestora au un sfânt lăcaş în care se pot ruga la fiecare sărbătoare şi duminica.
