Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Liturgica Sfaturi practice în biserică: Plecarea capului în slujbele bisericeşti

Sfaturi practice în biserică: Plecarea capului în slujbele bisericeşti

Un articol de: Pr. Răzvan George Topală - 01 Iulie 2010

O altă formă prin care credincioşii participă la rugăciune este plecarea capului. Plecarea capului, chiar puţin şi a corpului, este o formă de pietate care are loc în timpul săvârşirii serviciului religios.

Există momente speciale în cadrul serviciului divin, în cadrul Vecerniei, dar şi la Sfânta Liturghie, când se face într-adevăr apel la plecarea capului, astfel: "Capetele noastre, Domnului să le plecăm". Este o îndrumare făcută de către preot sau diacon. La acest moment din cadrul Vecerniei, preotul citeşte în taină şi cu capul neacoperit o rugăciune prin care cere ajutorul şi paza pentru cei ce "şi-au plecat capetele şi şi-au supus grumajii robii tăi, nu de la oameni aşteptând ajutorul...". La Sfânta Liturghie preotul se roagă ca Sfintele Taine să fie spre folos după trebuinţa celor "ce şi-au plecat capetele lor; că nu le-au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie, înfricoşătorului Dumnezeu..."

Şi la momentele solemne, adică la marile sărbători creştine, chiar dacă nu se îngenunchează, tot această plecare a capetelor se săvârşeşte.

Această formă de plecăciune în cadrul rugăciunii semnifică supunerea noastră înaintea Atotputernicului Dumnezeu. Este un semn de "micşorare" a omului, de smerenie şi de recunoaştere a măreţiei lui Dumnezeu, Cel ce ţine toate.

Plecarea capetelor se face nu numai de către credincioşi, ci şi de către slujitorii sfântului altar. Cu toţii ne supunem Aceluiaşi Dumnezeu şi împreună slujim Lui. Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte în una din "Omiliile" sale că "diaconul, la un anumit timp, porunceşte să plecăm capul". Diaconul şi în ziua de astăzi pleacă capul pentru a primi binecuvântare de la preot în cadrul sfintelor slujbe în sfântul altar.

Un alt moment când plecăm capetele este cel în care primim binecuvântarea de la preot sau episcop. Despre acest lucru găsim mărturii din primele secole creştine în cartea "Constituţiile Apostolice": "Înclinaţi-vă şi primiţi binecuvântarea... Catehumenii însă, plecând capetele lor, episcopul orânduit să-i binecuvânteze le rosteşte rugăciunea..."

Dovada cea mai clară a practicării plecăciunii capetelor este vechimea practicării acestui gest la majoritatea Liturghiilor alcătuite din cele mai vechi timpuri.

Plecarea capetelor ca semn de pietate şi supunere înaintea lui Dumnezeu se poate face ori de câte ori simţim nevoia în timpul rugăciunii. Este unul din gesturile prin care se arată smerenia noastră şi prin care se înlătură orice mândrie şi îngâmfare în timpul rugăciunii.