Cercetând izvoarele canonice şi patristice ale Bisericii, vom observa că problema îngenuncherii credincioşilor în cadrul serviciilor divine oficiate în zi de duminică a reprezentat una dintre preocupările Părinţilor primului mileniu. Prima menţiune în acest sens i-o datorăm Sfântului Petru, episcop al Alexandriei (300-311): "iar duminica o ţinem zi de bucurie pentru Cel ce a înviat în ea, întru care am primit să nu plecăm nici genunchii" (canonul 15), arătând că aceasta nu este o inovaţie a sa, ci una dintre practicile moştenite din Tradiţia Bisericii. Fiind "zi de bucurie", postul şi îngenuncherea în această zi trebuiau să înceteze, pentru a nu umbri astfel bucuria Învierii.
Cel care avea să confere valoare universală acestei dispoziţii canonice este Sinodul I Ecumenic (325), care prin canonul 20 specifică: "Deoarece sunt unii care-şi pleacă genunchii (îngenunchează) duminica şi-n zilele Cincizecimii - pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu stând ei în picioare".
Cu toate acestea, situaţia existentă în biserici l-a determinat, puţin mai târziu, şi pe Sfântul Vasile cel Mare (370-379) să facă unele menţiuni cu privire la motivul neîngenuncherii în duminici: "Şi ne facem rugăciunile în picioare în ziua cea dintâi a săptămânii (duminica), nu numai pentru că, înviaţi în Hristos, aspirăm la cele cereşti, ci rămânând în picioare în ziua Învierii amintim duhului nostru harul ce ni s-a dat, dar şi că această zi, cea dintâi a săptămânii, este chipul veacului ce va să vină" (canonul 91). Iar următorul canon, ce avea să reia această problemă, a fost redactat la Sinodul Trulan din 692: "Am primit în mod canonic, de la purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în duminici, cinstind (astfel) Învierea lui Hristos. Drept aceea, ca să nu nesocotim chipul lămurit al ţinerii acestei (porunci), rânduim limpede credincioşilor ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului care se ţine (în vigoare), nici unul să nu plece genunchii până în seara duminicii următoare, când, după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile (noastre) Domnului" (canonul 90).
Observând toate acestea şi punându-le în balanţă cu situaţia omului contemporan, înlănţuit în mrejele unei societăţi puternic secularizate, ale unei societăţi tot mai necruţătoare în agitaţia ei, în care cu greu omul îşi mai poate salva ceva timp şi pentru sine şi în care a gestiona din acest timp şi pentru împlinirea îndatoririlor de creştin (inclusiv îngenuncheri) devine uneori o adevărată provocare, vedem că Biserica, în mod tacit, a recurs în acest sens la un pogorământ de-a lungul timpului. Înţelegând că în circumstanţele actuale, pentru mulţi a fi creştin se limitează, din păcate, doar la participarea spontană la Sfânta Liturghie din duminici şi sărbători, Biserica a fost mai indulgentă în impunerea acestei norme, dat fiind şi faptul că fiecare epocă a venit mereu cu alte provocări, cărora a trebuit să le facă faţă. De altfel, niciodată Biserica nu a fost rigidă şi neclintită în normele sale canonice, arătându-se mereu înţelegătoare faţă de necontenita schimbare a necesităţilor oamenilor.
