Cu profunzimea-i bine cunoscută, Părintele Stăniloae nota undeva în paginile lucrării "Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă": "Cu fiecare Sfântă Liturghie, înaintăm către Împărăţia veşnică a Preasfintei Treimi!" Iată, în formularea cea mai reuşită din câte s-au dat până acum, miezul teologic al slujbei la care participăm în fiecare duminică şi sărbătoare. În viaţa creştinului, dumnezeiasca Liturghie constituie, aşadar, un urcuş, o cale. Pe adâncimea şi complexitatea semnificaţiilor sale se articulează concentric toată strădania duhovnicească a credinciosului practicant. El ştie că, pentru a-i deveni adevărată hrană spirituală, Sfânta Liturghie trebuie înţeleasă şi trăită cu maximă intensitate sufletească. O cale, un drum, cu cât este mai bine cunoscut, cu atât devine mai folositor celui care îl parcurge, dându-i acestuia mai multă siguranţă şi claritate asupra destinaţiei pe care o râvneşte.
Asemănător stau lucrurile şi în cazul Sfintei Liturghii: cu cât îi cunoaştem mai bine momentele constitutive, dar mai ales aspectul lor simbolic, cu atât ea ne poate sluji ca itinerar transfigurator către Împărăţia cerească nepieritoare. Stăruim asupra acestei perspective întrucât observăm că unii dintre credincioşii prezenţi la serviciul liturgic duminical sau din cadrul celorlalte praznice, deşi admirabili în privinţa regularităţii cu care îl frecventează, rămân totuşi la o înţelegere superficială a acestuia. Substratul duhovnicesc al ritualurilor la care asistă le rămâne foarte puţin cunoscut şi, în consecinţă, prea puţin interiorizat. Uneori poate şi din cauza săvârşirii lor fără evlavia şi grija sacerdotală care le fac cu adevărat ziditoare, aceste alcătuiri liturgice sunt percepute ca nişte simple piese de ritual, eficiente prin ele însele. De aceea, credincioşii noştri trebuie să ştie că fiecare gest liturgic al preotului, fiecare procesiune, lectură sau rânduială cultică au, în mod necesar, şi o semnificaţie profund teologică, un simbolism. Nu există, în cadrul tipicului nostru bisericesc, vreo structură de cult care să fie săvârşită fără întemeiere de ordin istoric (anamnetic), teologic, practic şi, în ultimă instanţă, duhovnicesc. Ei bine, prin cateheză, dar şi prin lectură proprie, toate aceste aspecte trebuie cunoscute şi înţelese de către credincioşii participanţi la slujbă. În felul acesta, ne vom feri de cea mai gravă maladie a vieţii noastre liturgice: mecanicismul ritualist, inerţia practicii religioase, rutina.
Aşadar, recomandabil este ca rânduiala Sfintei Liturghii să fie cunoscută nu doar ca o succesiune de momente sonore sau kinezice, pe care le parcurgem pentru simplul motiv "că aşa scrie în carte", ci şi ca o întrepătrundere de planuri spirituale, cu adânci rădăcini în istoria şi lucrarea mântuirii noastre. Bunăoară, să vedem în purtarea Evangheliei prin faţa poporului drept-credincios ieşirea Mântuitorului la propovăduire, în citirea textului evanghelic să auzim însuşi glasul Domnului grăindu-ne "cuvintele vieţii veşnice", în intrarea cu Darurile să vedem duhovniceşte intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, dar şi punerea Sa în mormânt, în aducerea Sfintei Jertfe să-L vedem pe Însuşi Hristos sângerând şi murind pentru noi, iar în pâinea şi vinul de după chemarea Duhului Sfânt să-L vedem pe Acelaşi Hristos, Înviat, oferindu-ni-Se "spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci".
