Petrecută în istorie, Învierea Domnului depăşeşte istoria. Nimic din istorie nu poate prevedea sau determina Învierea. Natura care "moare" toamna şi "învie" primăvara poate deveni un simbol al învierii, dar natura nu moare efectiv, ci doar îşi încetineşte ritmul vieţii, amorţeşte, hibernează.
Spre deosebire de aceasta, Învierea lui Hristos reprezintă renaşterea în alt plan de existenţă care depăşeşte şi transcende istoria şi natura. Hristos înviat este simţit, văzut sau auzit de ucenici sau mironosiţe, dar aceasta se face doar prin voia Lui, la timpuri şi locuri alese de El. Comuniunea dintre Hristos cel Înviat şi oameni mai păstrează unele caracteristici din "istoria" petrecerii printre oameni, pentru ca pe măsură ce Hristos se înalţă la ceruri, aceste caracteristici să fie transfigurate pentru a permite comuniunea cu ceea ce este dincolo de timp şi spaţiu. De aceea, Învierea este de fapt naşterea sau crearea omului nou, trecerea din spaţiu în infinit, din timp în veşnicie. Aceasta nu este doar o altă dimensiune a existenţei, ci este viaţa aşa cum ar trebui ea să fie, este fiinţarea Treimii în prezentul veşnic al nemărginitului.
De aceea, scopul final al creştinului este împărtăşirea din Învierea lui Hristos, iar tot ceea ce creştinul face, rugăciune şi milostenie, este tocmai pentru apropierea şi asimilarea Învierii în propria persoană. Actele lui sunt acte care nu doar repetă, ci refac existenţa temporală a lui Hristos pentru a trece în fiinţarea atemporală a Lui de după Înviere.
În acest sens, cuvintele "Hristos a Înviat!" ne apropie şi ne pregătesc pentru propria înviere, aşa cum afirma pr. Dumitru Stăniloae, "când zicem cu credinţă: Hristos a Înviat!, afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!" De aceea, salutul pascal nu este doar o afirmare a unui eveniment petrecut o dată în istorie, ci el reflectă întreaga credinţă a renaşterii omului pentru fiinţarea în Dumnezeu, o mărturie şi o mărturisire a îndumnezeirii omului.
În trecut, mai puţin astăzi, omul îşi construia "lumea" obiectelor din jur cu o raţiune practică ce exprimă o logică teologică. Dar şi acum existenţa creştinului nu trebuie să fie duplicitară, el nu trebuie să-şi disocieze viaţa şi să se manifeste ca un creştin doar la rugăciune sau în privat. În acest sens, salutul creştin ar trebui spus de fiecare dată la întâlnirea cu celălalt. Cel puţin până la Înălţare, cuvintele "Hristos a Înviat!" trebuie să-l întâmpine pe celălalt. Creştin sau nu, acesta va intra în contact cu aceste cuvinte ce izvorăsc din viaţa pe care ar trebui să o aibă fiecare om. Chiar dacă am primit sau nu înapoi afirmarea comuniunii de viaţă nouă în Hristos prin cuvintele "Adevărat a Înviat!", noi ne-am făcut datoria de martori şi mărturisitori ai Învierii. Cu aceasta ne asemănăm cu Sfinţii Apostoli şi cu toţi mucenicii din veac, persoane care să împărtăşească viaţa lui Hristos lumii. Mai mult, noi ne vom asemăna cu Dumnezeu, Cel care îşi revarsă dragostea Sa tuturor, chiar dacă doar cei buni Îi răspund la chemarea de comuniune de iubire.
Tot timpul anului, Sfântul Serafim de Sarov îl întâmpina pe celălalt prin cuvintele "Hristos a Înviat!" sau "Bucuria mea!" El nu condiţiona prezenţa iubitoare a lui Hristos din oameni de "calitatea" celui dinaintea lui. Ci Sfântul Serafim îl privea pe fiecare om ca pe o fiinţă vie în care Hristos se străduieşte să încolţească şi să crească. Iar dacă el nu va primi căldura şi lumina ce izvorăsc din prezenţa faptelor bune ale iubirii celuilalt, cum va putea creşte şi dezvolta?
Prin afirmarea Învierii lui Hristos însoţită de lumina şi căldura faptelor bune ne apropiem cu toţii de viaţa de comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi.
