Antinomia întrupării divine

În zadar se încearcă o identificare a Naşterii Mântuitorului prin simboluri din lumea de El zidită, pentru că măsura smereniei Sale este pe măsura puterii Sale. Cu alte cuvinte, oricât am diversifica podoabele din brad şi oricât am multiplica luminile din geamurile caselor, tot nu vom putea surprinde taina Naşterii dumnezeieşti, cât timp preocupările noastre rămân înscrise doar pe linia senzaţiilor ce ne încântă efemer firea amorţită.

După cum naşterile noastre nu seamănă cu Naşterea Lui, tot astfel şi taina smereniei Lui nu seamănă cu taina smereniei noastre, cu toate că doar în micşorarea Lui stă toată înălţimea şi puterea cuprinderilor noastre spirituale. Sfântul Efrem Sirul, unul dintre cei mai străluciţi melozi ai Bisericii, este cel care redă în manieră poetică - deci, singura legitimă - antinomia Naşterii Fiului lui Dumnezeu în Imnele Naşterii (ediţia a II-a, trad. diac. Ioan I Ică jr, Deisis, 2010), ca o pregustare temporală din Taina negrăitei iubiri veşnice, care anamnetic se manifestă în fiecare an: "Veniţi, prieteni, şi ascultaţi despre Fiul Celui Nevăzut, care în trupul Său S-a făcut văzut, dar a rămas nevăzut în puterea Lui şdumnezeiascăţ" (Imnul 4, 172). Nu omul a hotărât aceasta, ci după cum El a binevoit a făcut, iar înţelepciunea hotărârii Sale nimeni nu o poate cuprinde: "Cel Preaînalt S-a făcut Prunc şi în El era ascunsă comoara înţelepciunii, de ajuns pentru toate" (4, 148).

"Mădulare şi simţuri, mulţumiţi Celui care prin venirea Sa a izbăvit trupul întreg"

Tema sălăşluirii Fiului dumnezeiesc în pântecele Fecioarei se deschide antinomic scăldându-ne mintea în taina Tatălui şi umplându-ne sufletul de bucuria Duhului. Astfel, nu se poate să nu fim copleşiţi de faptul că Fiul dumnezeiesc locuia în pântecele mamei Sale şi în pântecul Său locuiau toate făpturile (4, 154). De asemenea, în timp ce Trupul Său se alcătuia în pântece, puterea Sa alcătuia toate mădularele noastre (4, 160). Şi în timp ce Fiul Se plămădea în pântece, El Însuşi plăsmuia pruncii în pântece şale maicilor lorţ (4, 161), ca pe toţi să ne tămăduiască de egoismul şi autonomia zămislirii întru fărădelegi (Ps. 50, 6). În pântecele Fecioarei nu era sămânţa omenească, ci puterea dumnezeiască, iar Puterea Sa dumnezeiescă nu era nelucrătoare în pântece asemenea nelucrării trupului Său în pântece (4, 162); tot aşa cum puterea Sa pe cruce nu era slabă asemenea slăbiciunii trupului Său pe cruce (4, 163). Dar, să nu se trufească necredincioşii, pentru că, deşi sălăşluia cu totul în pântece, voia Sa nevăzută cârmuia toate (4, 165), El fiind cu totul în pântece şi cu totul în toate (4, 169). El Însuşi a voit aceasta şi Şi-a plăsmuit în pântec persoana şfaţaţ Sa, şi plăsmuia în toate pântecele toate persoanele şfeţeleţ (4, 177). Căci puterea Fiului e o putere liberă, iar pântecul mamei n-a putut-o cuprinde, cum a cuprins El totul (4, 173) şi cu atât mai puţin "pântecele" minţii noastre. De aceea: "Mădulare şi simţuri, mulţumiţi Celui care prin venirea Sa a izbăvit trupul întreg" (4, 145).

Fiul Cel veşnic al Tatălui Celui nevăzut căuta cu orice preţ să răscumpere pe om şi de aceea Se face Prunc, Întâi-Născutul Fecioarei luând asupra Sa armele celui viclean, ca să dea viaţă chiar cu arma cu care a omorât acela (4, 109). El S-a făcut miel pentru că lupul cel bătrân se îmbrăcase în haină de oaie, şi s-a vârât în turmă, pentru ca, atunci când cel lacom se va năpusti asupra celui de jos, Cel puternic să-l sfâşie pe înghiţitorul acela (4, 123, 128, 129).

În pruncia Sa neînsemnată stă ascunsă toată bogăţia vieţii noastre celei veşnice. Era mut şi prunc şi în acelaşi timp poruncea tuturor făpturilor Sale (4, 155). Dar numai prin muţenia Lui noi putem vorbi de cele Preasfinte, iar prin cuvintele Lui noi gustăm din taina muţeniei/tăcerii noastre ce va să fie în veşnicie. El sugea laptele Mariei şi dădea El Însuşi de supt viaţă universului (4, 153). De altfel, din marea comoară a întregii făpturi I-a dat Maria tot ceea ce I-a dat: I-a dat lapte din laptele pe care El l-a făcut, I-a dat hrană din hrana pe care El o făcuse. De fapt, El i-a dat Mariei laptele ca Dumnezeu, şi tot El l-a primit de la ea ca om (4, 183-185).

Tronul împăcării omului cu Dumnezeu

Braţele Maicii Sale sunt tronul împăcării omului cu Dumnezeu. Dar braţele ei L-au purtat pentru că El Şi-a domolit puterea, întrucât Puterea Sa o îmbrăţişa pe cea care Îl îmbrăţişa, căci dacă puterea Sa s-ar retrage, s-ar surpa toate (4, 186, 175).

Fiul Celui Nevăzut S-a furişat între prunci (4, 194) ca noi văzând micimea Lui să îndrăznim a-L cuprinde cu braţele sufletelor noastre. Dar cuprinderea Lui de noi să nu ne fie prilej de laudă. Căci, deşi a fost văzut ca un copil pe uliţă, în El locuia Cel ce miluieşte toate. Şi deşi în chip văzut Îl înconjurau copiii pe uliţă, în chip nevăzut Îl înconjurau îngerii cu frică. Tot aşa cum, deşi era voios între copii ca un prunc, era înfricoşător între îngeri ca un stăpân (4, 195-197). Noi, însă, să lăudăm Slava Lui care S-a făcut pe potriva noastră, pentru ca pruncia noastră sufletească să se poată apropia de Slava Lui dumnezeiască.

Cuvintele noastre nu vor putea vreodată să cuprindă Slava smereniei Sale. Ci, pe El, Cel mai mare decât toate, fiecare Îl simte pe măsura priceperii lui, Îl vede după înţelegerea sa şi Îl cunoaşte pe măsura cuprinderii lui (4, 199, 200, 201). Dar numai în Tatăl Său e măsura şi plinătatea cunoaşterii Lui, căci numai El ştie cât de mare este (4, 201). El, Stăpânul a toate, ne dă toate. El, dătătorul a toată bogăţia, Se face nouă toate. De aceea, puterea acestei zile a naşterii Sale e ca puterea Sa dumnezeiască şi toate zilele îşi primesc binecuvântările din vistieria zilei Lui slăvite (4, 2, 10, 19), după cum toate minţile primesc lumină din lumina zilei Sale.

Şi peste toate, cine ar putea grăi despre Fiul Celui Nevăzut, Care S-a pogorât şi a îmbrăcat trup în pântec (4, 193)? Căci fără Întâi-Născutul nimeni nu se poate apropia de fiinţă şdumnezeiascăţ, căci numai El o cuprinde (4, 156). Dar El, Spicul adevărat, S-a amestecat în brazda afânată a Maicii Sale şi a rodit o Pâine nouă, o Pâine cerească, o Pâine dumnezeiască pe care luând-o cu discernământ ne dă viaţă (4, 87, 97- 100): leac al existenţei noastre împrăştiate.

Înţelegem astfel că pruncia Sa cea de neînţeles cu mintea o regăsim deplin în chipul Pâinii binecuvântate, căci Slava Sa e în pântecul Bisericii, după cum odihna Sa e în inima omului. De aceea, nu în exteriorul nostru stă strălucirea acestui Praznic, ci înăuntru, nevăzut, tainic şi smerit, întocmai Naşterii Sale în ieslea animalelor. Şi deşi în afara noastră nu are loc potrivit unde să-Şi plece capul (Mt. 8, 20), înlăuntrul noastru El Se desfată cu toată bogăţia dumnezeirii Sale, imbold neostoit care ne îmbie mereu a cânta cu Sfântul Efrem: "Te-ai smerit, ca să-i mântuieşti pe toţi. Laudă să-Ţi aducă Ţie toţi cei mântuiţi prin Tine!" (4, 192).