Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea a Șaptea, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 38, pp. 237-238 „(...) (Dumnezeu - n.n.) înfățișează îndată ca
Credinţa şi faptele bune - roade ale harului în om
Credinţa şi faptele bune sunt două dintre condiţiile esenţiale ale mântuirii omului. Pentru mântuire, acestea trebuie să se manifeste şi alături de o a treia condiţie, anume harul dumnezeiesc. Dacă credinţa şi faptele bune par roade ale voinţei şi manifestării omului de a se mântui, harul este lucrarea exclusiv dumnezeiască ce se manifestă în viaţa omului în toate circumstanţele existenţei sale. Mântuirea, fiind prioritate a vieţii creştinului, se realizează unitar, adică implică simbiotic harul, credinţa şi faptele bune într-un singur tot unitar. Principala strădanie a omului este aceea de a-şi croi un drum către Dumnezeu prin căutarea credinţei mântuitoare şi acceptarea ei fidelă, aşa cum rezultă din Revelaţie şi prin lucrarea faptelor, în consecinţa acesteia.
I. Pregătire aperceptivă
Credinţa este foarte importantă creştinului pentru mântuire, deoarece aceasta stă la baza tuturor motivaţiilor ulterioare şi a faptelor sale. Faptele decurg firesc din convingerile interioare ale omului, deci sunt importante convingerile pe care le avem, deoarece pe ele se întemeiază suma tuturor intereselor noastre. Acestea la rândul lor determină voinţa, o motivează şi o amplifică. Iar voinţa omului o sesizăm din faptele sale. Aşadar, când privim pe cineva făcând ceva, deducem la modul general şi care este intenţia faptei sale, şi putem aprecia prospectiv voinţa sa. Iar din voinţă deducem suma intereselor sale, adică însuşi chipul său care-l caracterizează.
II. Anunţarea temei
Vom defini pe scurt noţiunile de credinţă şi de faptă, precum şi legătura acestora cu harul dumnezeiesc, care, vom vedea, le motivează.
III. Tratarea
Este foarte important de precizat că din punct de vedere creştin acţiunea de a crede nu se face dintr-o direcţie personală, ci dintr-una revelată. Adică acea credinţă a creştinului nu este o sumă de convingeri personale general acceptate pe criteriile unei forme văzute a lumii, nici nu se întemeiază pe acea siguranţă confortabilă pe care o aduce logica. Credinţa creştină este mai mult decât atât, este acceptarea în forul interior a unui fapt revelat de Dumnezeu. Credinţa creştină se bazează pe Revelaţia lui Dumnezeu, care culminează în Persoana lui Hristos, respectiv în arătarea Fiului lui Dumnezeu ca om, în urma Întrupării, pentru a pune în evidenţă un fapt şi mai înalt: întrepătrunderea veşnic iubitoare a Persoanelor Sfintei Treimi.
Aşadar, credinţa creştinului este acceptarea nu în urma unui discernământ natural, ci preacceptarea unui adevăr revelat care se verifică ulterior, ca fiind negreşit şi autentic, şi logic. Abia după ce credem, ne convingem şi de justeţea credinţei, căci avem mintea luminată şi intenţia curăţită de orice altă aplecare spre păcat sau spre egoism. Din acest motiv, pentru ca şi credinţa să devină clară, stabilă, neezitantă, ea trebuie să se întemeieze în principiu pe curăţia dată de comuniunea cu Dumnezeu. Acesta face ca şi intenţiile omului să nu se mai urmărească pe sine ca o finalitate în sine, ci comuniunea cu Dumnezeu, aşa cum se exprimă şi Evanghelia după Luca: "Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu" (Luca 12, 21).
Dintre definiţiile cele mai frumoase ale credinţei creştine, cea mai elocventă este cea a Sfântului Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, unde face un amplu portret al credinţei şi al importanţei acesteia în istoria mântuirii: "Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute" (Evrei 11, 1). Cu această expresie Sfântul Apostol Pavel arată că lucrurile care nu sunt sesizabile, adică sunt nevăzute deoarece ţin de o natură spirituală ori încă nu s-au întâmplat, se văd reale şi autentice prin ochii credinţei. De aceea, motivaţia ca cineva să trăiască în Hristos şi să pătimească pentru El se face tot pe întemeierea unei profunde credinţe.
Faptele bune sunt urmarea firească a credinţei, precum la modul general noi oamenii facem abia după ce suntem convinşi de importanţa sau necesitatea lucrurilor pe care le facem. Tot astfel şi în ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu, ea devine un fundament pentru faptele ulterioare ale omului. Nu de puţine ori am sesizat cum noi, creştini fiind, mărturisim declarativ credinţa noastră în Dumnezeu, dar alergăm după alte lucruri în viaţa aceasta, ori avem alte priorităţi. Nu de puţine ori avem în vedere pe Dumnezeu ca finalitate şi ţintă a vieţii noastre, după cum afirma şi pr. prof. Dumitru Stăniloae, şi iarăşi, nu de puţine ori ne comportăm ca atare. Faptul că avem momente în care nu Dumnezeu şi mântuirea sunt o prioritate a vieţii ne determină să credem că avem ceea ce Mântuitorul sancţiona adesea şi la ucenicii săi când îi numea "puţin credincioşi".
Datorită unei credinţe oscilante, determinată de alternanţa dintre momentele de luciditate duhovnicească şi cele de împătimire, credinţa nu este completă. Din pricina puţinei credinţe, şi faptele sunt insuficiente şi au putere mică de realizare, aşa cum desprindem din ceea ce Hristos le spune ucenicilor Săi - că pentru puţina lor credinţă (Marcu 9) nu au reuşit să vindece pe lunatic. Deci Însuşi Domnul Iisus Hristos spune că "toate sunt cu putinţă celui ce crede" (Marcu 9, 23). Despre puţina credinţă a noastră ne mărturiseşte tot Domnul Iisus Hristos, arătând că ea este mai mică şi decât grăuntele de muştar: "Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă" (Matei 17, 20).
Iată în ce măsură credinţa determină fapta. Această credinţă nu trebuie să fie ispititoare, ci una constructivă din punct de vedere duhovnicesc, căci nu se schimbă firea lucrului de dragul demonstraţiei, ci "credinţa este lucrătoare doar prin iubire", aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel (Galateni 5, 6).
Există o interdependenţă între credinţă şi faptă, în sensul că din fapte se poate vedea credinţa omului, de aceea, dacă o credinţă nu este încununată cu fapte pe măsură, ea este doar una formală. Acest lucru îl arată Sfântul Apostol Iacob zicând: "Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea" (Iacov 2, 18), deoarece "credinţa fără fapte este moartă" (Iacov 2, 17).
Această interdependenţă dintre credinţă şi faptă este relevată şi la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos, când criteriul de a sta de-a dreapta sau de-a stânga este dat de faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti către cel flămând, către cel gol, către cel însetat, către cel în temniţă, către cel bolnav (Matei 25).
IV. Recapitulare
Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează credinţa în oameni, deoarece vederea prin credinţă ţine de despătimirea omului. Iar în măsura în care se curăţeşte de patimi, devine vizibilă şi deci credibilă întreaga Revelaţie dumnezeiască adusă prin opera mântuitoare a lui Iisus Hristos. Fapta este o consecinţă a credinţei, de aceea Dumnezeu când evaluează fapta evaluează implicit şi gradul de credinţă din spatele acesteia. Din acest motiv, credinţa este foarte importantă pentru mântuire.
V. Asocierea
Dogmele creştine sunt adevăruri formulate în urma lucrării credinţei în oameni. Ele sunt formulări definitorii rezultate din experienţa harului în credinţa şi faptele sfinţilor. Vieţuirea sfinţilor este un model de lucrare harică a credinţei în aceştia, de aceea dogmele sunt rezultatul unei experienţe ecleziale. În aceasta rezidă şi valoarea lor. Credinţa este formulată şi apărată în dogme. Asemenea lucru mărturiseşte un tropar al Utreniei: "ca o roadă a pântecelui, sfinţii prin mişcarea Duhului dogme odrăslesc".
VI. Generalizarea
Este de reţinut că omul se mântuieşte în urma a trei condiţii: credinţă, fapte bune şi har. Acestea se intercondiţionează reciproc, se întreţin una pe alta. Faptele bune se bazează pe credinţă, iar harul le întreţine pe ambele în lucrare. Fapta bună şi credinţa atrag harul în viaţa omului, iar harul întăreşte credinţa. Credinţa se verifică doar prin curăţie, numai cel ce se despătimeşte vede în credinţă un argument al celor nevăzute.
VII. Aplicarea
Partea cea mai dificilă a acestor virtuţi din om este cea aplicativă. Este necesară manifestarea credinţei prin fapte, cerecetarea sufletului ca între credinţă şi faptă să nu fie discordanţă, deoarece Dumnezeu iubeşte pe omul consecvent între gând şi faptă. Biserica este mediul unde omul se sfinţeşte, este un laborator al sfinţeniei, de aceea participarea la viaţa acesteia nu doar sădeşte sufletul omului în credinţă, ci şi maximizează apartenenţa harului în om.